Category Archives: Confesiunile roșcatei cu fluturi în buzunare

M-aș lua să mă tot duc

s-au rupt norii și curg valuri de mări dulci
pe frunți încruntate

Continuare aici 


Molotov, conversații

Capricioaso, îmi zice…

Capriciul e mai intens ca dragostea, uneori

Eu ce sunt?

Nina Simone – Feeling Good

Nu! Ce sunt?

Un castron imens cu cireșe, fără durerea de burtă…

Pffff…

La ce ai nevoie să știi?

Vreau să știu că însemn ceva, că nu-s doar un capriciu

Nu ești

Ai o putere de vindecare ciudată. Parcă n-ai simțit vreodată. Nu tresari

Așa e. Mie nu mi se face dor. Tresar la nou

Ești ciudată, nu te știam așa

Așa cum? Schimbată? Cred că sunt dovada vie că oamenii se schimbă. Asta e farmecul vieții, că nu suntem la fel. Probabil că te așteptai să mă smiorcăi în absența ta

Mă așteptam să-ți fie măcar dor

N-am avut timp.

Nu există! Nu poți să-ți faci timp să ți se facă dor. E o senzație pregnantă

Așa e. N-am vrut să te jignesc

Mai ești înamorată?

Nu, dar nu încetez să mi-l imaginz alături de mine și deci îmi alimentez în continuare filmele

Nici nu cred că ai fost

Am fost, dar nu am fost disperată

Cum așa? La tine nu există iubire calmă. Sunt uluit

Cuvinte mari

Au farmecul lor. Și totuși, ce îndrăgostit mai e și ăsta? Nu exista, te minți

Iată că există, o contrazic pe Mae West cu atitudinea asta. Și chiar îmi place gagica, deși evit să mă ghidez după citatele altora. Mi se pare dovadă de slăbiciune

Auzi tu?

Mda

Nu vreau să te rănesc, așa că lasă scutul deoparte și hai să bem cafeaua asta

Nici eu nu vreau să fiu rănită așa că mai bine stinge țigara aia și du-te

Ți-ai pierdut farmecul. Te-ai potolit. Erai potop, acum ești o amărâtă de ploaie mocănească

De durată

Dracu’ să te ia!

De ce?

Că ești încăpățânată ca un catâr și mai și zâmbești ca vulpea

Nu zâmbesc deloc, e doar urma satisfacției

O să ți-o iei

De unde știi că nu mi-am luat-o deja?

De aia ești așa a dracu’

Eh, viața…

Mă duc

Ok.

Nu mă pupi?

Nu.

Te pup eu

Îți sparg farfuria-n dinți și e păcat de o dantură așa de frumoasă

A dracu’

Și eu te iubesc

Cuvinte mari…

Dar cu farmec.

hugslovepeace
>.<


Despre cum nu știu…

Amorurile fine-s bune la gust. Și alea brutale, pasionale, dure au farmecul lor, dar cele fine-s… elegante. Au un stil anume și-o aromă dulce-acrișoară de parcă ai pune pe limbă mirosul de tei. Sau le valorific eu ciudat. Le dau forme și definiții ca să le pot așeza în sertare cu etichetă. Nu știu de ce simt nevoia să am o ordine până și în sentimente cum nu știu de ce te vreau, când nu știu nici măcar dacă te-aș putea primi. De ce?

Nu știu! Nu am o explicație logică, dar se spune (Anette spune) că îndrăgostirea nu are logică. Degeaba încerc să-mi explic că e absurd și ciudat, la nivel de polemică e simplu, când nivelul urcă, se inundă toate cuvintele. Se îneacă și nu rămâne decât starea. Starea aia pe care încerc s-o evit și pe care totodată o caut. De ce?

Nu știu! O am în gene. O am în mine. E nevoia acută de a avea. O nevoie care mă înspăimântă totuși, pentru că firea mea nu se prea potrivește… E nevoie de căutări, e nevoie de spațiul de confort și de timp. Dar eu sunt supărată pe timp și am senzația că nu-l mai am.

Îmi port în cârcă istoriile.

După toate încasate nu mai am răbdare și elan să lupt tot eu. Să cuceresc. Să caut. Să tânjesc. Obosesc repede și mă închei la șireturi. Ca să mă car. Dar am obosit să mă tot car, undeva parcă aș vrea să rămân. Lala îmi zice să ies cu oameni noi. Că am nevoie de figuri noi care să-mi distragă atenția și oameni pe care să-i cunosc și de la care să învăț. Dar nu mai am aceeași deschidere spre ei. Și o să pot să fac asta din ce în ce mai puțin.

I am gonna find myself the man of my life. Someday. If not, there are always a few cats to feed.

hugslovepeace
>.<


Nopți toride și săruturi de argint

Când îmi lipsești cumplit…

E noapte și e cald. E acea căldură sufocantă, lipicioasă, apăsătoare. Mă întorc pe toate părțile în așternutul fierbinte. Ah, briza… cum e ea. Mă ridic agale și merg tip-til la duș. Aprind două lumânări roșii. N-aș vrea ca lumina să-mi fure somnul. Dau drumul la un jet de apă călduță. Mă înfior. Simt cum se plimbă picăturile. Coboară pe umăr, pe braț, pe coapsă. Coboară în ropote dulci pe piept, pe spate, până-n glezne. Îmi ating clavicula. Rapid. Aproape că mă gâdilă.

Prima senzație e de răcoare. Rămân în penumbră și mă usuc. Gândul mi-e la tine. Îmi mușc buzele. Aș vrea să le mușc pe ale tale. Aș vrea să le sărut, să-mi plimb degetul și să conturez perfecțiunea. Se scurge noaptea prin ungherele lunii. Se scurge noaptea prin venele mele. Se plimbă noaptea cu picurii călduți.

Când mi-e dor cumplit de tine îmi dau pe pielea umedă cu parfumul tău. Mirosul ăla pe care-l recunosc ca fiind tu, deși-l mai poartă alte milioane de bărbați. Și parcă mă mângâie. Și parcă atingerea ta e mai pregnantă decât în alte nopți solitare.

Mă întorc în așternutul meu călduț și gol. Dar miros a tine…

Uneori aș vrea să nu fie doar parfumul tău
Uneori, dar doar uneori, visez că ești tu
Și tu-mi ești și binele și răul
Și dorul și preaplinul…

Dar doar uneori… visez că ești tu.

 

hugslovepeace
>.<


M-am dat cu placa pe Luna plină

A fost eclipsă. Și goagălul a celebrat-o. Și facebooku. Și messu, dar mai ales eu, care ca un fluture cu tulburări de personalitate, m-am strecurat pe gaura cheii și-am tot zburat până am ajuns undeva într-o beznă cam înfricoșătoare, dar interesantă.

Când să mă întorc acasă *unde-s singură și mi se pare grozav* am dat cu capul fix în lună. Stătea ascunsă, cică e rândul ei să dispară de pe cer ca să creeze atmosferă pentru romanticii incurabili de pe pământ. Auzi la ea. Cine se crede? Eu m-am zgâit o vreme la ea, că mi-o imaginam cu totul altfel, dar ea,Luna, normală, gălbejită, stătea pitită în adâncul cerurilor.

Eu, să fac conversație, o întreb dacă mă acompaniază la un pahar. Ea, plictisită și agasată cumva de prezența mea, zice că mda. Eu scot repede din stash-ul magic ascuns după urechea stângă, două pahare cu picior înalt și niște lacrimi de făt frumos cu 8% alcool. Bem un pahar. Liniște. Niște stele își pileau unghiile și-o bârfeau pe o a treia, care cică s-ar fi cominat cu unul lucios, cu praf de aur. Eu mă uit la ele, ele râd de părul meu roșu și de ochelarii mei mari, după care dispar.

Și Luna, după ce oftez zgomotos de vreo trei ori și bat cu talpa în gol, într-un final mă întreabă care-i treaba? Eu, parcă trezită din reverie, mă fac că nu am înțeles, dar mă mânca limba să-i vărs tot. Dau din umeri ca să par plictisită, mă uit în jur ca să caut cel mai bun început să-i captez atenția și îi zic:

Auzi Luno, cum reziști tu fără Soare? Că din câte am înțeles eu dintr-o legendă, voi doi sunteți cumva pe felie…

Ea se uită lung la mine. Se încruntă. Am zis că-mi dă una de n-apuc să mă fac iar fluture. Se liniștește, ba chiar devine blândă spre mămoasă și-mi zice că-s proastă de dau în gropi! Să nu mai cred în toate prostiile!

Dar eu o țin cu placa mea, o turui aproape fără să respir. Eu și teoriile mele bizare cu privire la… orice. Ea mă ascultă. Bea. Mă îndeamnă să beau. Mă fac praștie. Râde de mine. Eu încep să plâng: Luno, uneori sunt atât de copleșită de viață, că-mi doresc să stau într-un colț și să plâng o oră. Sunt obosită, am kilograme de cafea în vene, o mie de gânduri care mă agasează, oameni care mă întristează. Aș vrea să plâng pur și simplu. Nu isterică, ci să plâng tăcut o oră. Ea-mi zice să plâng. Eu cumva beată și euforică uit să plâng și râd. Râd de mine. Că-s prostănacă.

Se face ora la care Luna trebuie s-o taie spre cer. Mă bate pe umăr. Îmi zice că viața e greu. Mă pupă pe frunte. Pute a alcool. Eu am amețit. Și mă trimite acasă. Îmi iau un fel de zbor și nu nimeresc din prima gaura cheii așa că descui și intru ca omul.

Acasă e gol. E beznă. E Leonard Cohen la radio.

Mâine seară o facem lată! Pe lună…


Dimineață târzie, amiază cu gust de cireșe

- ușor romantică, ușor adormită -

M-ai mângâiat pe spate și mi-ai sărutat ceafa. Ușor. Senzual. Cu tristețea omului care se desparte de mine, într-o dimineață atât de splendidă. M-am răsfățat câteva secunde, îngânând mai mult, sunete nedeslușite.

Încercam să-ți spun că probabil te iubesc, într-o formă ciudată a iubirii. Te iubesc pentru că-s dependentă de tine și pentru că mă faci să râd. Te iubesc pentru că mă enervezi și pentru că aștepți să-mi treacă, fără să te cerți cu mine. Te iubesc că fugi de mine când vreau să te pup sau că refuzi să mă ții de mână pe stradă. Pentru că mă prostesc, mă strâmb, dansez și chem ploaia cu o figură bizaro-comică, mă lovesc și mă pupi să-mi treacă, spun toate prostiile care-mi trec prin cap sau tac și tu înțelegi.

Te iubesc pentru că-mi ești aproape, sincer, dificil, grozav, prieten, cafeaua de dimineață, țigara de după, omul care mă gâdilă în talpă și care mă mângâie pe spate până adorm. Te iubesc că mă cunoști atât de bine, că nu te superi pe mine, că nu-mi răspunzi la telefon și mă enervez și-mi răspunzi și mă faci să râd ca să uit că mă enervezi.

Te iubesc pentru că n-avem răbdare să ne uităm la filme, că-mi faci fotografii tâmpite, că mă faci grăsuță, urâțică și uneori chiar prostănacă, dar cuvintele astea au farmec aparte venind de la tine. Chiar și când râzi de urechile mele sau de nasul meu.

Te iubesc când stâlcești cuvintele sau când vorbești incorect gramatical, știind că mă supără. Că pot fi caldă, naturală, nebună, tristă, veselă. Te iubesc pentru că lângă tine pot fi eu. Și te iubesc pentru că atunci când ești cu mine ești tu, tu și toate iubitele tale care uneori mă scot din sărite, eu și toți tipii care uneori te supără.

Te iubesc! Și te iubesc și mai mult știind că nu vei citi rândurile astea.

hugslovepeace
>.<


Și… cu dragostea cum stai?

Când eram mică, oamenii mari mă întrebau frecvent chestia asta. Zâmbeam roșind ușor, mă bâlbâiam confuză… mi se părea o treabă strict pentru oameni mari și până la urmă ce le pasă lor dacă x de la grupa mare de la grădi nu-mi răspunde la sentimente?

Maică-mea îmi zicea că eu sunt de genul: toți cu nădragi, toți îmi sunt dragi… că-s iubăreață. Ce-i drept, prin școala generală am tot avut gagii pe care-i tot schimbam de la săptămână la  săptămână, iar cei mai norocoși rezistau un sezon. Și aveam impresia că pentru fiecare nutream un fel de sentiment, de la admirație la dragoste cu năbădăi. Am jurnalele care să-mi confirme pasiunile fierbinți pentru diverși tineri.

După care am mai crescut și lucrurile s-au schimbat ca și valorile.

Azi vine S. în vizită. Și-mi zâmbește galeș. Vorbim -din viață- după care mă întreabă cum stau cu dragostea? Am pufnit ușor, m-am îndreptat spre camera mea, după care i-am strigat aparent impasibilă – în niciun fel!

E beznă-n cameră. Sorb cafeaua dulce. Mă uit la filme pe mubi. Scriu to do list-uri. Le tai. Le scriu iar. Sorb cafeaua. Parcă ar trebui să mă apuc să învăț. Vin examenele. Dar e vară. Și vreau să stau în beznă, să mă uit la filme pe mubi, să visez la ziua-n care mă așez pe nisip și tu-mi vei fi săruta palma stângă, să-mi termin cafeaua și să revin înapoi la mine.

Oricât m-aș încăpățâna, uneori e mai bine să tac.

… never a frown…

Se-ntâmplă să bei vin alb demi-sec, deși ție-ți place demi-dulce. Să fumezi kent, dar ție îți place marlboro. Să dansezi pe jlo, deși ție-ți place the stranglers. Să porți tocuri înalte, deși ești fată de converși.

Se întâmplă în viață, toate astea. Depinde cum le încasezi.

Se mai întâmplă și altele, dar ele sunt ținute după gratiile minții. Pentru că oamenii se cenzurează. Fie că vor, fie că nu.

E iar duminică.

 

hugslovepeace
>.<


3 gesturi care-mi vor rămâne

Era dimineață și mergeam la job. Am coborât la Victoriei și am urcat pe scara rulantă. În spatele meu un bărbat. Purtam o bluză decoltată la spate. Bărbatul a oftat de două ori și apoi mi-a respirat în ceafă. Am simțit aerul călduț pe coloană, pe omoplați, pe gât. A fost cea mai senzuală urcare cu scara rulantă pe care am trăit-o vreodată… nu știu cum arată, nu mi-am dorit să știu… rămâne misterul meu cu bărbatul care mi-a mângâiat spatele într-o dimineață.

D. e un coleg de la teatru. Îl știu de ceva vreme, dar niciodată nu l-am privit într-un mod anume. Ci ca pe D. colegul de la teatru căruia îi zâmbesc cu drag de câte ori îl văd. Ieri eram la tonomat așteptam paharul de plastic cu minunata licoare. El se apropie de mine, cu ochii mijiți, fără ochelarii de vedere. Ochi frumoși, albaștri. Mă salută. Îi zâmbesc, ca de obicei, cu gura până la urechi. Mă atinge cu brațul stâng, se apropie și mă sărută ușor pe gât, aproape de claviculă. Am înmărmurit. M-au cuprins fiorii. Am bolborosit ceva cu baftă la examen și am plecat aproape tremurând. De ieri pe D. îl voi privi altfel, probabil că-i voi zâmbi altfel… și asta pentru că într-o zi timidă de vineri, s-a apropiat de mine și m-a sărutat aproape de claviculă…

Noaptea trecută (am să te flatez, domnule) am plecat târziu de tot din Grădina Veronei. Cu C. Magheru-Unirii la picior, printre picuri. Probabil ca m-am cutremurat ușor, că C. mi-a dat bluza lui. Deși am refuzat-o, aproape cu un gest bărbatesc și cu un glas convingător, a insistat. Era caldă. Și era plăcută. Și mi-a dat și-o linguriță luată suvernir… merge de minune cu ce mi-a scris Intj la însemnarea anterioară.

Se leagă toate într-un fel sau altul…

Bună dimineața!
hugslovepeace
>.<


The time is now…

Terapie-n ploaie. Aproape de miezul nopții. N-am pierdut niciun pantof, teneșii sunt inundați pe alocuri. Caleașca mea de vis e doar un simplu mers pe jos. Și asta pentru că autobuzul n-a mai vrut să vină.

Mergem pe aleile pentru bicicliști. Un rătăcit aleargă și respiră scoțând niște sunete ciudate. Ah, e unatcist… Și deși în mine galopează o stare de tristețe amăruie amestecată cu niscaiva teamă, dar și un dulce fluture al tânjelii, prefer să tac. Mă supăr pe mine, pe dezechilibrul meu emoțional, pe golul pe care cândva-l iubeam.

Plouă mărunt.

Începe confesiunea la lumină de stâlp obosit. Ca să concluzionez că nici eu nu știu ce vreau, dar că de întors nu mă întorc pentru că dezamăgirea este încă pregnantă în gât și uitarea nu s-a așezat pe pulsațiile cordului.

De mers înainte aș merge cu elan, dar n-ar fi drept, coordonatele de zbor sunt cât mai departe. De stat pe loc n-am cum că nu mi-e firea.

De căutat în altă parte, am obosit să tot scormonesc suflete și să-mi dau seama că-s pe jumătate moarte sau îngropate-n trecuturi. Sau că-s întunecate și posedate de zvâcniri amenințătoare, de angoase, de mărturisiri necântate cuiva la timp. Și nu am puteri tămăduitoare. Și nici nu pot să mă lupt cu demonii altora. Și nici nu vreau. Fiecare cu propria negură și orbecăială.

Am ajuns acasă semi-udă. M-am întins în patul meu iubit. Și mi-a plăcut singurătatea. E autostrada mea privată, cu răsăritul pe geana dreaptă, cu muzica șoptită pe clavicula nerăbădătoare, cu lumina-n zâmbet. E drumul meu pe care refuz să-l împart…

Într-o altă viață lucrurile se vor întâmpla altfel.

hugslovepeace
>.<

sursa foto: burnasone.tumblr.com


Cărări

Sunt cine sunt și nu mă dezic, dar cine sunt și încotro mă îndrept?

Odă celor tăcuți. Scriu versuri din rotocoale de fum și cu buricele degetelor trasez traiectoriile vieții. Ajunsă la cumpănă o cotesc la dreapta, întotdeauna aleg dreapta, poate-s superstițioasă. Ciudat, am avut pisică neagră de care mă împiedicam zilnic și nu mi-a mers rău, dar nici bine. Nu știu să definesc bucăți din viața mea pentru că nu există senzație în formă pură. Cum numești un moment? Mă surprind cei care afirmă, ăsta-i cel mai fericit moment din viața mea. Serios? Poate ar trebuit să-i invidiez pe cei care știu asemenea lucruri.

Sunt cine sunt, dar de fapt habar nu am.

Îmi privesc reflecția-n apele tulburi, în oglinzi acoperite de praf. Poate cea mai adevărată forma a mea este cea care apare oglindită-n ochii altora sau poate nu există, bate vântul și mă metamorfozez, când în fluture, când în șoaptă. Odă celor ascunși.

Și cine sunt? Spune-mi tu. Sunt suma dorințelor mele? Sunt cele mai aprige nevoi? Sunt sângele care-mi curge-n vene sau amintirile care dispar? Sau cele ce vin? Sunt ceea ce-mi recunosc sau ceea ce-mi ascund? Sunt momentele de fofilare sau dorințele ascunse de a avea curajul să…

Nu-mi spune să mă duc, dar să am grijă. Se anulează sfaturile astea. Dacă mă duc, nu-s atentă. Nu mă pot proteja, nu există prezervative pentru suflet, dar chiar dacă s-ar fabrica, nu cred că aș folosi. Știi de ce? M-am vindecat de frica suferinței. M-am vindecat și de dezamăgiri. Ori poate doar am impresia și la prima abatere de la regulament îmi pierd echilibrul. Oh, dar l-am pierdut de atâtea ori…

N-am vrut să zic nimic. Dar absolut nimic.

 

hugslovepeace
>.<

 


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 90 other followers