Două chestii

Cum inspirația nu vine, căldura e mare mon cher, nu fac decât să hălădui aiurea pe internet sau să mă gândesc aiurea în timpul în care nu stau pe net.

Una: Pentru mine nu mai au efect amintirile frumoase sau nu, pe care le-am împărțit cu cineva, dacă acel cineva nu mai face parte din viața mea. Poate doar dacă e mort. Dacă un om viu, moare, metaforic, pentru mine, atunci se duc cu el și toate cele trăite, își pierd valoarea prin absența aceastuia. Mi se pare aberant să ții în viață niște chestii trăite la un moment dat, îngropate în uitare doar de… dragul trecutului. Așa că nu mă emoționează nicio poză, nicio melodie, niciun gând, nici nimic atunci când vine vorba de dispăruți.

La oamenii pe care-i am încă lângă mine, mai aproape sau mai departe (ca și distanță fizică), mă raportez la ce-mi sunt în prezent, nu la ce au fost cândva. Le sunt recunoscătoare pentru ce am trăit, dar le sunt și mai recunoscătoare pentru ce trăim. Pentru că realizez pe zi ce trece, că e din ce în ce mai greu să ai pe cineva lângă. Tocmai de aia, am mâncat din aceeași farfurie sau m-a ținut de mână când m-am julit în genunchi, contează într-o mică măsură, aproape irelevantă.

Contează: alo? da. sunt vraiște, bem o bere? da. sau am chef să te văd, bem o bere? sau sunt în cuca măcăii, ne vedem o țâră? da.

Două: Promit să mă văd cu diverse persoane de enșpe miliarde de ani. Și nu apucăm. Vorbim că ce bine ar fi, mamă cum ar fi dacă… dar nu apucăm. Ori nu sun eu, ori nu sunt sunată, ori e caniculă, ori suntem la mări diferite ori pana mea. Nu știu de ce nu mă urnesc, să fiu dreaptă, mi-e sete de oameni și figuri noi, mi-e sete să cunosc persoane, mi-e sete să ies în grupuri mari și gălăgioase, dar când e de ieșit, mă lățesc în canapea.

Bonus: Aș vrea să-i întreb pe toți cei care mă scot din blogroll sau nu mă mai citesc *nu știu cum o să vadă mesajul dacă nu intră aici* de ce fac asta? Nu e din orgoliu, doar că-s curioasă…

Încă se lucrează la blogui lui evergreen al cărui nume nu-l dezvălui, dar e cât se poate de vizibil.ro și abia aștept să-l fac oficial. După care o s-o ard așa în lumea blogurilor, mai puțin personal, mai spre comercial (noooot). Și o să devin cunoscută virtual și-o să merg la evenimente și o să fie oau!

 

La toți ne e cald, știu.

Cert e că.

Vreau să cunosc oameni! Nu-mi mai e teamă de ei pentru că i rule și știu asta și nici nu mă mai complexează sau înspăimântă. Vreau să am copii, cândva. Da, declaram că nu, dar de trei săptămâni le tot zâmbesc și ei îmi zâmbesc și mă simt bine. Nu știu de ce, s-ar putea să mă răzgândesc.  Am visat azi noapte că o să fac 27 de ani, ceea ce nu e vis, e realitate. Și nu m-am panicat (chiar rău).

O să mă întorc de unde plec și-o să scriu!

hugslovepeace
>.<

3 gesturi care-mi vor rămâne

Era dimineață și mergeam la job. Am coborât la Victoriei și am urcat pe scara rulantă. În spatele meu un bărbat. Purtam o bluză decoltată la spate. Bărbatul a oftat de două ori și apoi mi-a respirat în ceafă. Am simțit aerul călduț pe coloană, pe omoplați, pe gât. A fost cea mai senzuală urcare cu scara rulantă pe care am trăit-o vreodată… nu știu cum arată, nu mi-am dorit să știu… rămâne misterul meu cu bărbatul care mi-a mângâiat spatele într-o dimineață.

D. e un coleg de la teatru. Îl știu de ceva vreme, dar niciodată nu l-am privit într-un mod anume. Ci ca pe D. colegul de la teatru căruia îi zâmbesc cu drag de câte ori îl văd. Ieri eram la tonomat așteptam paharul de plastic cu minunata licoare. El se apropie de mine, cu ochii mijiți, fără ochelarii de vedere. Ochi frumoși, albaștri. Mă salută. Îi zâmbesc, ca de obicei, cu gura până la urechi. Mă atinge cu brațul stâng, se apropie și mă sărută ușor pe gât, aproape de claviculă. Am înmărmurit. M-au cuprins fiorii. Am bolborosit ceva cu baftă la examen și am plecat aproape tremurând. De ieri pe D. îl voi privi altfel, probabil că-i voi zâmbi altfel… și asta pentru că într-o zi timidă de vineri, s-a apropiat de mine și m-a sărutat aproape de claviculă…

Noaptea trecută (am să te flatez, domnule) am plecat târziu de tot din Grădina Veronei. Cu C. Magheru-Unirii la picior, printre picuri. Probabil ca m-am cutremurat ușor, că C. mi-a dat bluza lui. Deși am refuzat-o, aproape cu un gest bărbatesc și cu un glas convingător, a insistat. Era caldă. Și era plăcută. Și mi-a dat și-o linguriță luată suvernir… merge de minune cu ce mi-a scris Intj la însemnarea anterioară.

Se leagă toate într-un fel sau altul…

Bună dimineața!
hugslovepeace
>.<

Nu plânge, copile…

Nu plâng, deși-mi cam vine să fug departe departe de tot, în locul ăla unde mă simțeam în completă siguranță.

Nu plâng, dar mi se strânge stomacul și nu-mi găsesc cuvintele. Poate un desen pe asfalt ar putea explica… mi-au obosit vorbele. Nodurile au năvălit nebune-n gât. S-au proptit înainte să articulez. Amalgam de gânduri, dar niciun sunet. Mușcat buze. Până la sânge. Senzația de rece-n palmă. De ultima dată când te-am atins. Sângele-mi vuiește în timpan.

Nu plâng și ce dacă aș plânge? De ce oamenii nu te lasă să plângi? Pentru că nu se simt ei confortabil sau pentru că nu știu să reacționeze?

țac.țac.țac.țac.

 undeeștiiuireamea?

Ce trăiesc eu acum, raportat la nivelul Universului, e nimic. E praf. E nisip în ochi. Și chiar dacă sunt conștientă de asta, nu diminuează cu nimic emoția mea. Bătăile mele sunt aceleași, trupul meu vibrează în ritmul senzațiilor, durerea mea e acută. Și ce dacă Universul nu dă doi bani pe destinul meu? Nici eu nu dau pe al lui…

Când simt că mă duc la vale fac asta! Alerg cum aleargă Phoebe și jur că mă simt mai bine!

 

hugslovepeace
>.<

Praf pe tălpi

Tălpile evergreenoase au chef de plimbări. Se citește pe mutra mea că nu mai am răbdare! Că vara-mi bate la ușă. Că-mi surâd invitațiile la mare, chiar și cele la cort. Că nopțile la bere se lungesc. Că se schimbă vinul roșu cu cel alb. Că mă încăpățânez să mă zgribulesc pe la terase. Că râd cu poftă. Că vine luna mai. Că nu-mi amintesc să mă fi îndrăgostit primăvara. Că-mi mușc buza de jos și casc ochii-n jur. Că e tentantă lumea, dar mie-mi place s-o privesc de pe margine.

Se simte-n plimbările nocturne. În tălpile care mă tot întreabă când plecăm, când plecăm? În dorul de a face bagaje, eu care urăsc să împachetez-despachetez, în dorul de-a uita pur și simplu. Plecările-s în sânge. Le moștenesc genetic de la tata. Lui îi plăceau, tare de tot! Mie, și mai tare!

Deci dragilor. Vine vara. Sunt din ce în ce mai prinsă-n mrejele ei. Și-s din ce în ce mai îndrăgostită de sentimentul libertății care-mi pișcă limba. Și în același timp nu caut nimic. Nu mă mai interesează nimic. Nici așezare, nici deplasare, nici omul pernă, nici bărbatul care-și vopsește ușa-n roșu, nici cei care mi-au trecut prin palma stângă și mi-au sărutat când umărul, când obrazul, nici cei care mi-au promis să-mi fie. Și-s chiar surprinsă de mine însămi.

Ana ar spune: iată semnele maturizării, după care, cu cinismu-i caracteristic tot ea mi-ar zice: oricum ai să suferi. Eu inimă Ana.

Și cel mai frumos sentiment dintre toate este că nu regret nimic. Eu pe mine nu mă regret. Eu mi-s bine cu mine: cu ce am rămas, cu ce-am pierdut, cu ce-am lăsat pe la colțuri, pe la alții, cu ce-am uitat, cu ce-am șters, cu ce-am trăit.

Și nu mă laud, nu mă mint, ci-s cât se poate de calmă și relaxată când scriu asta… pentru că, am mai spus, vine vara și-s cumva în momentul în care coconul crapă.

HugsLovePeace
>.<

Ciocolată amăruie și cafea cu zahăr brun

Being single it’s our default setting.

Una din marile temeri ale unui om este să fie singur. Știu, este aproape imposibil să supraviețuim fără nimeni în Univers, avem nevoie să socializăm, să iubim, să ne pupăm, să comunicăm, să ieșim în cluburi, dar nu înțeleg de ce oamenii fug de momentele lor de singurătate?

Pe de altă parte, nu cred că există acel cineva menit să fie al tău. Îmi pare rău dacă sună pesimist, dar chiar nu (mai) cred asta. Cred că există o mulțime de variante și tu ai dreptul să cauți și să o alegi pe cea care vine în conformitate cu dorințele și emoțiile tale. În momentul ăla. Dacă reușiți să depășiți crizele de 3 ani, 6 ani, 9 ani, ei bine, v-ați găsit you lucky bastards!

Dar acel om construit pentru coasta ta și pentru perfecțiunea întregirii… neeeaaah. Și nu zic asta pentru că de fiecare dată când am găsit unul am zis: clar, e pentru mine, ci pentru că realizez că atunci când iubirea coboară din imaginar în real și se transformă în experiență propriu-zisă, lucrurile se complică. E vorba de oameni și oamenii-s capricioși.

Ce mă dezamăgește enorm atunci când văd cupluri este că nu au încredere unul în celălalt. De parcă sunt într-o competiție. De parcă trebuie ca unul singur să aibă dreptate și să iasă învingător, când de fapt ei sunt acolo în relația aia. De parcă celălalt încearcă să-l calce pe cap și să-i facă rău, să-l schimbe, să-l certe, să-l critice… când de fapt e vorba de doi și amândoi ar trebui să fie în tandem și că caute binele lor atât împreună, cât și separat.

Da. Acum sunt în afara cercului și poate mi-e ușor să trag concluzii și să să teoretizez, dar nu trebuie să fie ușor? Adică nu-s atâtea lucruri grele și nasoale în jurul nostru, de ce și relația trebuie să fie parte din ele? Cred că în momentul în care devine greu de trăit atunci trebuie să te cari pur și simplu, fără regrete, fără tentative de resuscitare. 

Dintr-un film, am prins asta: bărbații înșală atunci când nu se simt utili, femeile atunci când nu se simt iubite. Eu zic că e vorba de curiozitate și apoi intervin alte motive. Cert este că înșală și dacă mai demult credeam în dreptul suprem asupra ființei iubite acum nu cred în monogamie.

La mulți ani, vouă, dragii mei G.!

Și să aveți Sărbători Liniștite, nu vă stresați cu mâncăruri și curățenii, ci mai bine aveți grijă de sufletele voastre. Ah, și bucurați-vă! Hristos a Înviat!

HugsLovePeace
>.<

De-o toartă

Am auzit des expresia: nu merg în locul cutare pentru că-mi amintește de el (sau ea, după caz, dar aici să zicem el). Hell, am și folosit-o de câteva ori, dar cu toate astea masochismul din sânge mă îndemna să merg. Și da, mă rugam în gând să-l zăresc, doar așa, să știu că e bine… sau mai bine zis că nu îi e bine, că moare pe picioare din cauza lipsei mele. I know, I’m a bitch!

Acum nu-s de acord cu expresia asta și nici cu atitudinea asta. Pentru că automat îți restrângi orizonturile. Cu cât ai mai multe relații cu atât se împuținează spațiile de petrecut vremea, pentru că-s încărcate de prezența cuiva. Și mi se pare de-a dreptul aberant. Și nu e vorba de prezența aceea, ci de a accepta că da, cândva veneai să bei o cană de cafea ținându-l de mână, iar acum vii singură. E bine, în oricare dintre cazuri. Nu te mai văita inutil.

Anette îmi zice zâmbind: oricum o să suferi, ceea ce nu mă deprimă, ci mă determină să mă avânt și mai tare. Dacă e oricum, măcar să fie cum vreau eu o vreme.

Deci oameni buni, nu mai evitați anumite locuri doar pentru că vă amintesc de cineva… Ce dracu? Nu despre asta e vorba și locurile alea n-au nicio vină. Deci luați-vă inima-n dinți și go for it! O să fie mai greu prima dată când o să vă amintiți că acolo nu știu ce a zis și la masa respectivă v-a promis că nu pleacă niciodată bla bla bla. Cu toții promitem, nu e vina nimănui că nu pot fi îndeplinite – situațiile se schimbă, sentimentele mor. Fără ranchiună și fără doruri, dar merge un mic tremurat de genunchi.

Sunt în perioada optimistă. Stop. Hate my Blackberry. Stop. Am senzația că lumea stă umilă aproape de degetul meu mic de la piciorul stâng. Stop. O să am grijă să n-o strivesc. Stop. Am mai zis că-s în perioada optimistă, nu? Stop. Acum e momentul să vă bucurați de Evergreen. Stop. Oferă gratis energie, hohote de râs, îmbrățișări și umor nițel ironic, nițel macabru, dar de calitatea întâi! Stoooooop.

*** Need a fav – îmi doresc să asist la o autopsie. Știe careva vreun medic?

HugsLovePeace
>.<

Când nu învață fluturii să zboare…

Scrie (dar din păcate blogul este parolat)…

Ambasadoarea mi-a dat voie să dau publică la asta:

Spune-mi, tresari dacă îți vezi fostele iubite prin oraș? Ți se pune un nod fierbinte în gât pe care încerci să-l înghiți, dar te arde ca o amintire care nu vrea să moară oricât ai împinge-o tu în groapă? Îți trec într-o fracțiune de secundă zeci de imagini cu tine ținând-o de mână să nu alunece pe gheață, cu ea aprinzându-ți țigara, cu mâna ta în părul ei scurt de la ceafă trăgând-o mai aproape de tine, cu sânul ei pe pielea ta udă de mare, cu ea oglindită în viitorul tău și totuși pierdută? Ai regrete? Te întrebi cum îi mai stă părul dimineața, dacă mănâncă fornetti sau tot covrigi, dacă-și mai uită șosetele pe unde doarme sau dacă a pus numele tău copilului ei, așa cum spunea? Crezi că a uitat cum se desenează pe pielea fierbinte, ce culoare aveau ochii tăi când râdeai sau cum miroseau frunzele în toamna când v-ați despărțit?

 

HugsLovePeace
>.<

Cinstesc primăvara

 

Halal copaci înfloriți! Halal șnururi la încheieturi firave! Halal zambile mov!

Ia mergeți să vedeți piesa asta. Probabil am să merg sâmbătă, iar.

Dacă aș fi avut tupeu, i-aș fi sunat pe toți cei cu care nu mai am nico legătură și le-aș fi spus: nu am cancer, probabil că dacă aș avea situația s-ar schimba. Ar interveni disperarea, mila, nevoia, dorul. Că în fața morții suntem toți egali. Ați veni la mine, ne-am îmbrățișa, m-ați ierta, v-aș ierta și ne-am iubi sincer. M-ați copleși cu atenție și dragoste pe care prefer s-o cred autentică, decât doar așa din flow-ul că eu o să mor și voi nu. Nu am cancer, dar mi-e cumplit de dor de voi! Asta nu schimbă cu nimic faptele și prezentul. Oscar moare, eu trăiesc. Eu am cu 15 ani mai mult decât el și eu am oportunitatea să fac ceva. Dar mereu și mereu mă izbesc de uși închise, ferestre blocate, hornuri înfundate.

Dacă aș fi avut tupeu v-aș fi băgat apoi în pizdele mamelor voastre că nu sunteți mai buni! Și eu nu-s diavolul în persoană. Și ați face bine să vă deschideți ochii ăia și inimile alea înghețate și să mă primiți înapoi.

Știți ce am făcut, în schimb?
Am ascultat asta pe repeat. Am luat bere. Și prăjitura casei de la alka, aia cu vișine. Am ajuns acasă. Și cinstesc mărțișorul. Un fel de revelion, observ. Că se zice la mulți ani.

Dragă Bunule Dumnezeu, cum am ajuns aici? Dragă Bunule Dumnezeu, te rog, mică și prostănacă așa cum sunt, să mă înveți să renunț. Fără să mă doară. Să-mi văd de propriul drum și să las totul în urmă.

Scriu prost, mi se reproșează. Forțat. Scârbos. N-am vrut să cred. Apoi am crezut. Scriu prost pentru că scriu conștient. Pentru că scriu ca să mă explic. Pentru că prin cuvintele mele pedepsesc. Blogul nu mai e locul meu de liniște, e arma mea. Ce stupid, nu? Scriu prost pentru că mă chinui să mint. Scriu prost pentru că am obosit. Scriu prost pur și simplu pentru că eu sunt într-o stare proastă.

Zice Oana Pellea la un moment dat în piesă O SĂ FIE BINE! O SĂ FIE BINE!
Pe mine m-a bușit plânsul. Pentru că binele ăsta are o semnificație aparte.

 

HugsLovePeace
>.<

de-ar fi să…

De-ar fi să am puteri paranormale sau doar puteri, m-aş teleporta până în Anglia să te îmbrăţişez cu drag. Apoi drum întins Polonia să te ţin de mână când te apucă câte un bocet cu strigături. Aş merge şi în Oneşti ca mai apoi să zăbovesc o vreme în poala bunicii. Şi ea să-mi povestească cu dor tot ce-a trăit şi tot ce trăieşte.

M-aş opri şi la Costineşti să văd dacă te-ai bronzat şi să te oblig cumva să vii odată acasă.

Aş zbura pe la fereştrii voştri şi v-aş spune câte o glumă bună cât să adormiţi cu zâmbetul pe buze. Dristor – Iancului – Brâncoveanu. La mama şi sorela aş sta să mâncăm o îngheţată. Din aia cu cireşe.

Apoi aproape epuizată aş merge până în Rai să salut câţiva domni. Ca mai apoi să mă întorc aici în braţele tale.

>.<

Parcul IOR

În parcul IOR din sectorul 3 se plimbă oameni. Mulţi. Cu role, bicle, cărucioare. Se scaldă, deşi e interzis. Mănâncă seminţe şi aruncă cojile pe jos în faţa celor de la BGS, în atribuţia cărora nu ştiu dacă intră să le rupă mâinile.  Fumătorii aruncă chiştoacele în iarbă sau în lac, deşi coşul este la 1 metru distanţă. Serveţelele cu muci pe pavaj că doar sunt biodegradabile. Din astea.

Parcul IOR a fost îmbunătăţit de-a lungul anilor şi arată nemaipomenit. Este curăţat în fiecare dimineaţă şi este upgradat tot timpul (mie-mi miroase a spălare de bani) din punct de vedere estetic, luminat noaptea, cu flori şi bănci comode.

Dar în IOR merg mulţi oameni. Unii privesc admirativ broaştele ţestoase sau peştişorii şi alţii aruncă gunoaie.

Într-un moment de inspiraţie profundă mi-am imaginat parcul acela gol. Gol şi curat. Gol şi verde. Şi era mult mai frumos.

Atunci mi-am amintit de Hyde Park, faimosul parc londonez. Acolo erau mulţi oameni, dar nimeni nu arunca nimic pe jos. Cel mult hrăneau lebedele (nu se hrăneau cu ele), călăreau sau se relaxau la o cafea pe lac. Oamenii ăia merită tot respectul. Sau ca românii care privesc admirativ broscuţele. Dar sunt prea puţini la număr.

Şi atunci? De ce să fiu considerată laşă că vreau să plec?