Tag Archives: regie film

Mesaj pentru Ana și niște planuri anti astenie

Nu Ana, nu pot să fiu sociabilă cu necunoscuții 

O să mă fac afaceristă

 

HugsLovePeace
>.< 


Ușor confuză

M-am trezit în miez de noapte și n-am știut unde sunt. Pentru câteva secunde am crezut că-s înapoi, dar eram acasă. Ce sentiment ciudat să-ți simți patul străin…

Am cunoscut oameni minunați, deși am plecat sceptică și speriată că nu cunoșteam pe nimeni. O zi mai târziu eram deja legați, one big happy family. Am muncit mult, am dormit ore puține, dar am avut timp de-o bere în fiecare seară pe balconul fatidic. Acolo s-au legat iubiri scurte și s-au dezlegat mistere. Balconul de la etajul 2 a aflat poveștile și le păstrează până data viitoare… pentru că noi știm sigur că va fi o dată viitoare.

Pentru că filmarea noastră a fost un eveniment, am fost și pe la West Tv la matinal, unde am vorbit în direct despre mine, noi, KiDDO și film, în general. Mi-era dor de senzația de direct și de un platou tv.

N-am văzut foarte mult din Arad, dar cred că am bifat ce era mai important. Am fost la Ghioroc la baie, am vizitat teatrul pustiu (ce senzație să stai pe scenă!), ne-am plimbat pe bulevardul principal și-am băut o nefiltrată la Joy, clubul poeților, cică.

I-am cunoscut și pe Les Elephants Bizarres… au venit în vizită la prietenul lor, Ștefan, care montează filmul. Și pe 4 august ne vedem la lansarea clipului Smile, da? Vă mai amintesc eu.

Pe lângă filmarea în sine, au apărut și oportunitățile: să fiu asistent la un lung metraj, anul viitor, să regizez un clip al unei trupe mișto de tot, al cărei fan sunt, să-l ajut pe Pufulete să-și facă filmul de exam, să facem proiecte mici și interesante pentru diverse festivaluri etc.

Dar cel mai important a fost că am cunoscut oameni frumoși! În domeniul ăsta-i întâlnești mai rar. I am a lucky bastard! Și că în ciuda orelor puține dormite, a căldurii și a stresului, atmosfera a fost una plăcut, plină de umor și de bună dispoziție.

Și pentru că merit, pe 28 iulie plec din țară. Undeva unde-mi doream de multă vreme să ajung. Revin pe 3. Pe 4 ne vedem la party. Apoi mă apuc să-mi caut job…

hugslovepeace
>.<

 


A fost frumos, dar s-a terminat…

Azi am strigat cu veselie uraaaa după finalul ultimului cadru. Sunt frântă. Mă dor tălpile și plămânii, degetele (de la frig) și-mi frig pomeții, dar epuizarea asta este unică și inexplicabilă. Ba râdeam azi că e mai mișto decât epuizarea de după sex…

A fost frumos și aș mai vrea! Încă pe atât! Înzecit! Dar toate se termină, mai ales cele mai frumoase momente. După ele tânjim o vreme lungă. Mai vin ele altele, nu-i așa?

Zilele astea am avut senzația că cineva-mi păzește spatele. Poate era tata, deși nu cred în astfel de semne, dar parcă prea au mers toate bine, unse, legate. Universul îmi dă pe-o parte, îmi oferă la schimb pentru nopțile alea înșirate și aici cu atâta patos. Și să fiu sinceră, îmi convine de minune schimbul… eu pot iubi (trăi) prin film. Nu pot decât să mulțumesc în fiecare minut din existență…

Uneori îmi doresc să pot să împart asta oamenilor dragi mie. Să le dau din emoția și lumina care mă învăluie atunci când strig motor sau atunci când vorbesc cu actorii privindu-i în ochi. Din păcate ei sunt de cele mai multe ori în altă parte…

Mulțumesc pentru susținere…

 

HugsLovePeace
>.<

 

 

 


Acțiune!

Peste șase ore voi deschide ocheanele și mă voi minuna încă o dată de frumusețea vieții. Regizor, lol!

Mâine imprimăm pe peliculă povestea la care lucrez de ceva vreme. O cresc și cred că am atins acel punct de sus. Nu am emoții din alea cu greață, ci abia aștept! Abia aștept să fiu acolo și să trăiesc acest proces de creație.

Chiar râdeam în seara asta pe tema: cum naibii am ajuns eu de la contabilitate la regie de film? Cu perioada de tranziție în jurnalism? Eh, eu mă descopăr mai greu… dar beneficiez de plăcerile vieții.

Am doi actori minunați cu care mă mândresc de nu mai pot. Chimia dintre ei este irezistibilă.
Echipa este implicată și plină de viață, ceea ce mă motivează și mai mult să fac totul cât pot eu de perfect. Nu-mi place să dezamăgesc, mai ales pe mine.
Iar eu mă simt sigură pe mine. Mă simt cum probabil se simte un regizor când pășește pe un platou de filmare. Asta mi-e menirea! Asta-mi place! Iar asta mă determină să iau totul ca pe o experiență plină de entuziasm și în care chiar că mă arunc cu capul înainte… chiar și fără frânghii. Sper să se vadă și la final plăcerea cu care lucrăm.

Și toate vin lin pe acordurile unei alte toamne, dar plină de îmbrățișări.
Iar asta îmi dă lumină și eu pot fi lumină pentru alții.

Eh, cam atât de pe la mine.

HugsLovePeace
>.<


Azi ne bucurăm

Felicitări Nonei!!! Ciocniţi beri şi şampanii pentru reuşita ei… Iuhuuu!!!

Mi-era dor de şcoală… azi mi-am dat seama când alergam entuziasmată ca-n clasa întâi pe coridoare. E mişto! Deja am deadline-uri pentru diverse exerciţii şi asta-mi ocupă timpul. Şi-mi place, îmi place să fiu în mediul ăsta creativ, parcă vin cu alt flux ideile…

Şuetele au primit propunere de barter, deci drumul spre glorie e pavat cu bartere mici. Sunt foarte mândră de copilaşul meu. Pregătesc un concurs, fiţi pe fază. Dar e pentru gagici, mai mult. O să vuiască online-ul când îl lansez, adică mă bazez pe voi.

Raluca a scris un articol aici. Îl dau mai departe pentru că mi-a plăcut şi pentru că mi se pare plin de esenţă.

Lia caută stăpâni pentru două pisicuţe splendide. Dacă vreţi sau dacă ştiţi pe cineva care vrea să le adopte ştiţi unde să daţi vestea.

>.<

Vara viitoare voi pleca ori în America ori în Anglia ori în Spania… aşa, ca să ştiţi să nu vă faceţi planuri cu mine.


prima zi de plajă

Filmul meu de regie.

Aştept critici.


cubul rubik şi existenţa mea

Nu am fost niciodată capabilă să rezolv acest cub. Mi-aduc aminte de Pursuit of happiness unde Will Smith îl face în mai puţin de un minut (parcă) şi atunci mi-am zis: “Evergreen, nu ai cum să fii fericită vreodată dacă nu poţi face un cub ca ăsta!” Apoi mi-am adus aminte că fericirea e un lucru mărunt.

Recunosc, nu am fost niciodată bună la ştiinţele fixe şi nici la capitolul răbdare aşa că de fiecare dată cînd am început să-l fac am lăsat baltă activitatea după fix 5 minute de enervat maxim.

Normal că după ce termin de scris asta cineva-mi va spune că e easy like sunday morning să rezolvi drăcia, trebuie doar să calculezi probabilităţile … bla bla bla, aici m-a pierdut de tot.

De aia am făcut jurnalism. Să scriu despre oamenii care fac cuburi rubik în 10 secunde, nu să-l fac eu. Şi de asta fac regie de film. Să fac filme despre oameni care fac cuburi rubik şi apoi se sinucid. Eh, nu-s un munte de optimism… de fapt aici voiam să ajung. Frămîntările mele creative în jurul acestui cub.

Cam aşa e şi cu filmul ăsta de-l montez (încă). Nu ştiu cînd a apărut cubul ăsta. Începusem cu o bere şi acum dă-i şi bagă cu un nemernic de cub şi aici îmi amintesc de mizeriile alea de filme, care mi-au plăcut în perioada respectivă: Cube, Hypercube care era Cube II şi Cube Zero şi era vorba de nişte oameni prinşi într-un cub din care nu puteam ieşi. Mai mult, era şi plin de capcane. Şi oamenii ăia deştepţi calculau şi vă daţi seama… ieşeau, parcă.

Aşa că, dacă viaţa cuiva ar depinde de mine şi de un cub mai bine şi-ar lua adio.

foto: img.yuppy.ro/


opt iunie

O să încep cu ce mă interesează că-s om pe interes. VOT! Ştim cu toţii că nu o să cîştig nimic la acest concurs, dar pielea mea (!) are nevoie de soarele de peste graniţă şi vreau să cred că fac toate eforturile să-i ofer pielii mele bucurie maximă. Măcar la final o să am conştiinţa împăcată că m-am milogit suficient, dar n-a fost să fie.

E cum era cu farmville-ul. Dacă mă trezeam să prăşesc, acum mă trezesc să răspund la întrebările postate de infoturism.

8 iunie nu înseamnă nimic pentru mine. nu ştiu ce am făcut anul trecut, acum doi ani sau zece azi. mi-ar plăcea să ştiu şi azi să fac mai mult. mi-ar plăcea să existe un vrăjitor care să-mi zică treburi: cum am influenţat eu destine şi cum cu simpla prezenţă am salvat viaţa unui om (că deh, i-am vărsat cafea în poală) şi că am fentat răul cu graţie şi am fost salvatorul lumii la un moment dat fără să am habar. vedeţi? ce face filmul dintr-un om serios?

Dar nu v-ar plăcea? Nu v-ar plăcea să aveţi oportunitatea să vedeţi (nu să simţiţi) cum ar fi arătat viaţa voastră dacă nu sau dacă da? Cum ar fi fost dacă atunci nu aş fi ales aşa, viaţa fiind o suită de decizii individuale sau mai puţin…

Of, mi-ar fi plăcut să ştiu cum era viaţa mea dacă rămîneam la ase. Sau cum arătam dacă mă căsătoaream la 18 ani. Sau să nu fi-l cunoscut pe Puştiu sau să plec din ţară.

Aseară m-am plimbat in ză city cu rolele. Pe străduţele de la Armenească şi prin spate pe la Piaţa Galaţi. Teiul şi floarea aia Mîna Maicii Domnului m-au doborît cu miresmele lor. Ca m-am oprit la un moment dat să adulmec străzile asemeni unui cîine hămesit. Mai vreau!!! Mai ies!

Aş mai vrea, asemeni lui Shmeny să ieşim să ne plimbăm în picioarele goale în Bucureşti sau să ne bălăcim în fîntîni (alea 5 cîte sunt).  Nu ar fi fain? Flash mob de vară: la fîntîni în picioarele goale. Mai ceva ca bătaia cu perne. Ma, ce tare ar fi!!! Poate cu ăştia de la Guerilla. Hihi.

Mă apuc de învăţat. Am tras mîţa de coadă şi am lungit conversaţia, dar nu se mai poate.

Pentru cei care trec pe aici pentru că-s studentă la unatc: mai am vreo 5 examene fără cel de la regie de film care durează o mie de ore şi o să fie pe 21 iunie. apoi o să ies în one sau indie şi o să beau 10 beri de fericire că s-a gătat primul an. încă montez filmul pentru regie. azi prezentăm varianta finală cu speranţa că editorul se apucă de sunet. ştiţi că nu avem secţii separate de sunet şi montaj. nu avem noi multe, dar avem voie bună.

foto: http://www.worldofstock.com

ce toanta sunt! am cautat in arhiva blogului sa vad ce am facut in 8 iunie. si ca un facut, in niciun an (2006/7/8/9) nu am scris NIMIC pe 8 iunie. geeeeeez. dar nimic domne. e ca si cum nu am existat.


inutilitatea unui pahar cu apă

Cînd rochia de sînziană nu mai face valuri. Cînd abia-mi trag nasul. Cînd abia-mi strig numele. Cînd toate nu mai au farmec şi cînd cerul bate spre mov, atunci mă apuc să tac.

Privesc paginile blogului meu. Dacă-ar dispărea wordpressul aş pierde toată viaţa mea din ultimii ani. Poate-ar trebui să-mi ofer niscaiva timp să-mi strîng la piept cuvintele.

Sunt un popîndău. Sau mai bine o mangustă. O surată. Ca-n documentarul ăla de pe discovery. Cine mai ştie?

Sesizez cu stupoare că intru în a doua sesiune la facultatea de film. Vă reamintesc că am 25 de ani şi este a treia facultate. Pe prima n-am terminat-o din prea mult idealism. Pe-a doua degeaba. Să văd dacă 3 e cu noroc. Habar nu am ce-o să fac cu viaţa mea, deci aş fi absurdă să am pretenţii de la vieţile celor din jurul meu. Ahm, v-am spus că mă consider un om absurd? Am nevoie de certitudini. Că dacă eu n-o să reuşesc, atunci cineva va reuşi cu siguranţă şi prin el pot trăi şi eu succesul.

Nu mi-e frică. Asta mă înspăimîntă. Că am intrat într-un miserupism stupid şi că mă doare-n voalul de la rochia de mireasă (pe care n-o am) dacă o să încalec p-o şa şi vă spun povestea mea. De unde atîta?

La uşă bate cineva. Se numeşte stare de amorţeală. Am senzaţia că mă iau nişte doruri presărate cu boabe de nostalgii. Pfui, nu era momentul să intr-un visare.

Odată o să vreau să strîng toţi oamenii care s-au perindat, fie şi pentru cîteva momente, fie şi pentru ani în şir prin viaţa mea. Aş prefera înainte de vreo nuntă sau de propria-mi înmormîntare. Şi atunci o să le spun eu lor. Sau poate doar am să-i îmbrăţişez în propria-mi prostie de iertare. Sau o să-i lovesc. Ori vom bea pînă la epuizare şi după aia vom trăi orgia vieţii.

Ţara se duce de rîpă. Aşa aud. Natura nu mai are stare. Stratul de ozon? Nu ştiu dacă mai e. Apocalipsa bate la uşă. Se bate cu amorţeala să cîştige meciul. Marea mă aşteaptă. Şi 12 examene odată cu ea. Nu am bani. Nu ştiu dacă o să am vreodată şi ăsta era marele meu vis cînd eram puradel. Să am mulţi bani şi să locuiesc în nori. Revenind. Băsescu nu face nimic. Nimeni nu face nimic. Se iese în stradă. Aş ieşi şi eu la o bere la o terasă, dar nu are nimeni bere caldă. Cei de la Darma de lîngă Argentin mi-au încălzit două beri la robinet.

Nu am nici început  şi nici final şi iar mă întreb cine sunt eu şi pe cine iubesc mai mult? Pe mine sau starea asta de inutilitate pe care-o trăiesc în acest moment fatidic?

S-a făcut seară.


răutăţi gratuite şi oamenii

Cînd am filmat pe bloc locatarii (unii) s-au revoltat şi m-au dat afară cu urlete şi înjurături. Vecinul meu, Nenea Nicu, care este şi preşedintele blocului mi-a aprobat filmarea. Locatarii i-au sărit în cap, ba au început să acuze că ar fi primit mită de la mine să mă lase să filmez. Omul acesta mă cunoaşte de la 2 ani şi suntem prieteni de familie. Cît de idiot de trebuie să fii să faci astfel de acuzaţii false?

Am încercat să le explic cine sunt  şi ce vreau. Vreme de 20 de ani am locuit acolo în acel bloc împuţit, plini de oameni bîrfitori şi răi, plini de administratori binevoitori care şi-au făcut case şi conturi în bănci de pe urma plătitorilor de întreţinere, plini de ochi pe vizor la orice zgomot şi plin de jeg şi manele. N-a contat atunci. Eram acasă.

Am încercat să le explic cu calm şi diplomaţie că sunt studentă şi că ăsta e examenul meu. Că nu am venit să le dărîm blocului şi nici să joc sîrbe pe terasa lor, ci că sunt din nou studentă şi acesta este un proiect, că am aprobare de la Minister. N-a contat! Eu nu trebuia să fiu acolo! De ce nu m-am dus dracu în altă parte? Chiar dacă acolo e acasă.

Maică-mea plînge. Vecinul meu are locatarii pe cap. De fapt nu e vorba de mine. E vorba de oamenii care au furat o groază de bani din întreţinere şi fonduri de rulment. Locatarii sunt în proces. Nimeni nu a returnat niciun ban. Mama plăteşte furturile altora. E la zi cu întreţinerea. Nu am avut niciodată probleme cu niciun vecin. Nu am jignit niciodată pe nimeni. Nu am bîrfit, nu ne-a păsat. Acum, cînd am avut nevoie am fost tratată cu răutate şi omul care m-a ajutat este acuzat pentru că vrea să schimbe situaţia pentru că e corect.

Oamenii nu au vrut să înţeleagă adevărul. Efectul de turmă s-a instaurat imediat. Ce să vorbeşti? Poate cu o portavoce să te faci înţeles peste urletele vecinilor cărora oricîte explicaţii le-aş fi oferit tot nu voiau să înţeleagă că trăm în Romînia şi nimeni nu-mi dă o mînă de ajutor şi că sunt acolo pentru că nu am avut unde să merg în altă parte.

Oamenii sunt răi. Nu le pasă de absolut nimic. Nu au urechi să audă. Cel mai uşor este să jigneşti, răneşti, acuzi un om. Cu sînge rece şi cu lipsa de respect.

Mă gîndeam că dacă eram în altă ţară unde oamenii ştiu ce e ăla respectul şi ştiu ce e aia o facultate de film, ce e aia artă şi ce înseamnă să fii student lucrurile ar fi stat altfel. Dar din păcate se întîmplă aici. În ţărişoara asta secată de netrebnici. Şi cel mai rău este că e aproape imposibil de schimbat şi că trebuie să ne adaptăm sistemului şi prostiei pentru a supravieţui.


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 90 other followers