E cutremurător să realizez că dacă acum cîţiva ani mă lăudam cu o mulţime de prieteni (din ăia adevăraţi pe care să-i sun la 3 dimineaţa şi cu care să mă înţeleg numai din priviri) constrat azi că sunt singură cuc. Nu-i mai ştiu şi nici ei nu mă mai ştiu pe mine. Şi e trist.

Telefonul de ora 3 se anulează instant. Noroc că nu mai am apucături adolescentine.

Şi dacă se avortează tot pînă la urmă de ce ne luptăm să adună amintiri şi sentimente?

Nu mai cred în simţăminte. Le-am aruncat de ceva vreme.

Nu, nu mi-a pierit optimismul. E doar o analiză. Plus că acum 10 minute m-am lovit cu tîmpla de uşa de la frigider şi m-am trezit nervoasă. Am dat cu genunchiul în colţul patului şi mi-am scrijelit mîna de perete. Am o tăietură la un dejt pe care o tot lovesc. Şi nu am băut încă cafeaua, ceea ce e grav.

Cînd eram mică îmi doream să primesc o jumătate de inimă cu best friends pe care s-o port la gît cu mîndrie. Însă, best friends nu există. Cred. Sau cel puţin aşa mi s-a zis.

Şi atunci cum te exprimi atunci cînd vorbeşti despre o prietenă bună care în ierarhia prietenelor e pe primul loc?

Habar nu am!


Comments are disabled.

%d blogeri au apreciat: