Je suis l’enfant terrible

M-am dus și eu ca tot copilul cu vreme de pierdut și pietre de lovit pe celebrul Lac al Morii. Auzisem de la un bătrân care-și făcea veacul prin cavouri și cu care mai împărțeam din când în când pachetul de la școală (dar divaghez si nu-i bine), că sub apă sunt o biserică și un cimitir și că dacă scade nivelul apei se vede turla. Impresionant, mi-am zis, deși n-am înțeles eu prea bine treaba cu comuniștii care au venit în anii 1950 și au cotropit țara, după care el s-a îmbătat cu vodca din dotare și-a bolborosit câteva fraze necunoscute mie.

Deci e vară și eu am rămas în oraș, așa că am aflat prin metode proprii cum ajung în zonă și am decis să plec să explorez adevărul. Am stat câteva ore bune așteptând să scadă nivelul apei. M-am uitat la baraj până m-a luat amețeala și probabil m-am îngălbenit sau învinețit că o tanti drăguță mi-a dat să mănânc un cub de zahăr brun. Și apoi mi-a dat apă. Ar fi fost bună niște citronadă, dar n-am ridicat pretenții. M-a întrebat cine sunt și ce caut, dar am răspuns evaziv și m-am sustras cu îndeletnicire spre alt mal.

M-a luat agitația de la câți țânari roiau în jurul meu. Parcă veneau doar la mine. Probabil de la câte dulciuri am mâncat atunci în parc, cică se spune că ăștia trag la oamenii cu sângele dulce. Al meu e roz-mov-verde-albastru și dulce, deci îi înțeleg. Turla nimic, nivelul nimic, foame mi s-a făcut. M-am gândit că aș putea să pescuiesc și am încropit un fel de undiță. Am scormonit după râme. Cele trebuincioase din vremea când mă lua tata cu el la pește. Nimic. Mi-am dorit să fiu pescăruș să pot să zbor să prind pește pe care să nu-l mai prăjesc, ci doar să-l mănânc. Apoi mi-am amintit că maică-mii îi era frică de pești și că noi mereu făceam glume pe seama ei. Cam macabre că o alergam prin casă cu peștele care se zbătea. Ce amintiri.

La ceva distanță de mine am auzit niște foșnete care m-au scos din visare. Mi-a sărit nițel inima din piept, dar de regulă sunt o persoană curajoasă. Și al naibii de curioasă.

În iarbă se zbătea un pescăruș c-o aripă sucită din care-i curgea sânge. Am vrut să pun mâna pe el, dar era speriat. Îi auzeam inima de la o poștă. Pe lângă mine s-au strâns niște oameni mari, dar au plecat strâmbând din nas. Am întrebat un nene dacă e doctor de animale și chiar am strigat (ca-n filme): cineva să cheme un doctor de animale! Nu m-a bagat nimeni în seamă.

Am luat pescărușul în brațe. Nu s-a mai zbătut. A stat cuminte. Soarele a început să apună. Încet-încet. Ceilalți pescăruși prindeau în continuare pești, nivelul era același, tânțarii roiau, mie nu-mi mai era nici foame și nici sete. Soarele roșu a înroșit și lacul și oamenii și aleile. Și pescărușul pe mine. Mi-a pătat cu sânge pantalonii preferați, dar l-am iertat că situația era de-așa natură.

Până soarele s-a înecat în Lac, pescărușul a murit. Nu, nu i-am făcut groapă. L-am lăsat unde l-am găsit. M-am spălat pe mâini de sângele uscat. M-am scărpinat bine unde m-au ciupit țânțarii. Am mai verificat o dată nivelul apei și apoi m-am dus spre casă. Era deja noapte.

HugsLovePeace
>.<

Anunțuri

6 responses to “Je suis l’enfant terrible

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: