Obișnuiam să număr absențele, acum mă bucur de prezențe.
Bem bere. Stăm în noapte. Aberăm. Orice ți-aș spune ține de tine că așa-i viața. De aș trăi-o eu pe a ta, probabil că aș fi altfel.
De-aș fi tu, m-aș iubi cumplit de tare. De ce nu?
N-am picat în nicio groapă, doar că uneori mă întreb de ce am senzația că suntem împotrivă, când ne-ar fi cel mai ușor să fim împreună. Doar că ne încăpățânăm ca toți oamenii planetei. De ce suntem parte din toți oamenii planetei, de ce nu putem noi fi altfel? A, pentru că nu există noi. Mă scuzi, mă retrag.
Merg pe străzi știute și mă simt străină. Văd oameni pentru care aș fi mutat munți și mă înspăimântă inabilitatea mea de a simți. Sunt amorțită. Scutul antiemoții își face treaba, doar că uneori devine independent.
Mi-e teamă. Cam atât.
hugslovepeace
>.<
Evergreen 
26 iulie 2011 at 7:52 pm
Timpul are propriile sale metode de a vindeca totul. Pacat ca nu poti pur si simplu sa … sit back and let time work. Pacat ca esti personajul principal si trebuie sa simti totul. Pacat ca trebuie sa simti ceea ce nu ti-ai fi dorit niciodata sa simti. Pacat ca … asta-i viata.
Tu VEI trece prin asta si VA fi bine, ca alte optiuni nu sunt. Instinctul de supravietuire, scutul antiemotii, whatever …. toate astea isi vor face treaba. Succes. God bless. De la un suflet la altul, sunt langa tine 🙂
27 iulie 2011 at 7:28 am
multumesc
27 iulie 2011 at 1:54 pm
Noi sa fim sănătoşi că oameni sunt şi răutate este cu nemiluita.
Iubesc posturile în care mă regăsesc. ❤