Category Archives: Ce filme am văzut

filme alb-negru pentru zile de dor

Some like it hot, The apartment, Love in the afternoon ale lui Billy Wilder mă fac să visez. Doamne! Audrey Hepburn, Jack Lemon, Marilyn Monroe şi poveştile nemuritoare care şi dupa 50 de ani reuşesc să facă inima să tresară.

Din categoria Audrey Hepburn mon amour trebuie să vă delectaţi cu: How to steal a million (Oh, dragul meu Peter O’Toole) – filmul este color, dar poveste de alb-negru  şi Roman Holliday (alb-negru)  ale regizorului William Wyler.

Apoi Breakfast at Tiffany’s care spre deosebire de carte se termină aşa cum merităm şi My fair lady un musical superb – tot color.

Să nu uit de Casablanca, Ingrid Bergman… ce femeie!

Pe acestea mi le amintesc acum.

Şi dacă nu mă credeţi am şi plîns niţel şi asta nu pentru că sunt hipersensibilă, ci pentru că e foarte greu să accept că nu mai putem trăi acum cu aceste poveşti. O simplitate a iubirii ce n-am mai întîlnit în filmele contemporane. Poate pentru că spectatorul ar simţi că i se lezează inteligenţa, fie ea şi afectivă cu lucruri aşa puerile.

Dar eu am nevoie de poveşti! Iubiri în care să cred, personaje de care să mă îndrăgostesc, suflete pure pe care să le port pînă la genericul final. Eu am nevoie să fiu mai presus de realismul cutremurător, am nevoie să fiu dusă de nas de-o Ariane îndrăgostită pînă peste urechi de un Casanova sau de Humphrey Bogart seducător şi totodată raţional în patima iubirii.

Am văzut Prince of Persia – aceealaşi fir narativ, nu iese cu nimic din tipar. Măcar de-ar fi apărut Gyllenhaal la bustul gol, dar nimic. Uf, îmi arde de glume.  Şi m-a demoralizat să realizez că acum trăim cu astfel de poveşti care nici măcar nu ne aparţin. Cine crede în Avatar, în Prince of Persia sau în alte filme de gen? Cine se identifică cu un Dastan care urcă pe pereţi şi învinge răul cu un singur braţ şi se îndrăgosteşte de cea mai frumoasă fată din ţinut pe care-o şi cucereşte.

Eu nu!

Aşa că instig la leapşă. Tu în ce poveste crezi? Ce film vechi te face să simţi furnici şi fluturi pe tot corpul? Ce film te face să plîngi şi rîzi în acelaşi timp? Ce actor, ce personaj?

Toţi din blogroll iubitori din film, uniţi-vă!!!!

foto: bluelle.files.wordpress.com


buldozer

cînd se prăbuşeşte totul în jur nu te pui cu mîinile-n sîn şi sfidezi gravitaţia.
ei bine, eu aşa fac! ba mai mult, desfac şi-o bere şi mă tolănesc în balcon la soare.
sunt în sesiune. pardon, presesiune. adică-s examenele alea uşoare. minunat!

daca de Murakami m-am îndrăgostit imediat, de doamna Vulpescu m-am îndrăgostit numai atingîndu-i coperţile romanului. care este genial! numai bine! aşa mă pot scuza cînd iau pauze lungi în plin studiu. şi nici nu mă simt vinovată pentru asta.

desigur, fiind oleacă depresivă şi tristă caut filme pe măsura stărilor mele interioare care la suprafaţă par inexistente. adică mă îmbrac colorat şi zîmbesc ca tuta.
aseară am văzut „Il y a longtemps que je t’aime” şi nu e un film de dragoste între un bărbat şi-o femeie, dar m-a frînt bucăţică cu bucăţică. la final lacrimile-mi curgeau şiroaie pe chipul schimonosindu-se a femeie puternică

chiar trebuie să plec la mare. cumva.

da dragilor, sufăr din dragoste. acum o să zbîrnîie telefoanele. nu e cazul. nu moarte nimeni. sufăr că inima mi-a împietrit şi că oricît m-aş regăsi în literatură sau filme, nu reuşesc să dezumaninez iubirea pămînteană şi să-mi devină parte din viscere.

da, sunt goală şi putredă şi îmi umplu timpul cu monologuri mute.

„Cât de important este ca măcar o dată cineva să-ţi fi iubit trupul şi sufletul. Şi la fel de important e ca tu însuţi măcar o dată să fi iubit un suflet şi-un trup”  – Ileana Vulpescu

în concluzie la început de săptămînă: iubiţi, citiţi şi vedeţi filme!

nu ştiu dacă v-am zis, dar am o anomalie. nu am reflexe. nici la coate. nici la genunchi.

dacă eu sunt praf voi puteţi înfia aceşti pisoiaşi. m-ar face fericită. sau măcar scrieţi despre ei.


the man who cried

Văzui „The man who cried” cu fantasticul Johnny Depp care a reuşit să mă cucerească, deşi a avut un rol slab într-un film la fel de slab. Sally Potter, regizoarea filmului, a ales o poveste cu un potenţial enorm, dar pe care nu a reuşit s-o exploateze la maximum aşa că a ieşit o suită de cadre (frumoase din punct de vedere al imaginii) sacadate şi lipsite de fluiditate.

Mi-a părut rău, recunosc! Mai ales că în film a cîntat Taraful Haiducilor şi momentele muzicale au reuşit să mă emoţioneze pînă la lacrimi. Dar doar atît, în rest m-au lăsat rece toate tentativele de dramă şi povestea eşuată. Nici măcar fetiţa de la început n-a reuşit să-mi stoarcă o lacrimă şi nici Cesar (Johnny) care plînge pentru 3 secunde la un moment dat. Şi de unde titlul? Nu s-a plusat pe moment. Ciudat.

Păcat de distribuţie. Cate Blanchett mi-a plăcut mult! A construit un personaj valoros, dar nu a avut-o ca sprijin pe Christina Ricci care n-a reuşit să transmită. Ooof şi doar o atingea Johnny care a lucrat la nivel de mistic şi mister, dar dacă nu a reuşit să fie parte integrantă aşa că s-a pierdut în eter.

Despre ce e vorba: o tînără evreică fuge din satul său rusesc şi decide să-şi caute tatăl plecat în America. În drumul ei se opreşte în Paris unde se îndrăgosteştede un ţigan romîn (?), dar este nevoită să fugă în America atunci cînd naziştii invadează oraşul. În Paris duce o existenţă „artistică” şi se împrieteneşte cu o dansatoare în căutare de celebritate şi bărbat cu bani.

Eu zic să-l vedeţi pentru că este o experienţă. Pare un film care să atîrne greu la final, dar pe mine n-a reuşit să mă convingă. Poate sunt eu prea mofturoasă.

Foto: http://www.currentfilm.com

P.S. îmi plăcea şi mie o mondenă din asta şi a plecat din tv. unde e marina dina??? sau dima… că nici acum nu ştiu. trist. trist. trist.

P.S. cu steluţă am decis să fac schimb de linkuri. dar o să fiu selectivă. şi cei cu care schimb o să fie trecuţi la o categorie specială numită schimb pe schimb. aştept amatori.

ei gata. pe-o vreme ca asta trebuie să ies neapărat la bere.


Nuntă în Basarabia

Nu e nici critică şi nici cronică pentru că s-ar putea să se înţeleagă greşit. E vorba de senzaţiile pe care le-am trăit la Timişoara atunci cînd a început să ruleze filmul „Nuntă în Basarabia” de la emoţii şi pînă la senzaţia pielii de găină, gol în stomac, teamă, furie pe problemele tehnice…

Nap Toader aka Napoleon Helmis mi-e prof de regie şi parcă pe toată durata filmului am trăit alături de el aceleaşi emoţii. L-am recunoscut în fiecare cadru şi în fiecare replică. La final am zis-o cu voce tare: asta e amprenta lui Nap – un Logigan ascuns după un ghiveci.

E un prof mişto şi recunosc că mi-era teamă să-i vizionez filmul pentru a nu-mi influenţa respectul şi încrederea pe care i le acord.  Nu am văzut „Italiencele”, dar i-am recunoscut maniera.

Nu scriu aceste rînduri pentru a-mi ridica în slăvi un prof. Sunt multe prea selectivă ca să fac asta şi mai mult de atît, nici nu cred că proful are habar de blogul ăsta… so, ceea ce vine, vine din mine şi din entuziasmul că cinematografia romînească a luat o întorsătură şi că a apărut un film pentru oameni şi nu pentru premii.

Nap este contra valului şi s-ar putea ca unii dintre noi să nu fim pregătiţi pentru asta sau să avem aşteptări prea mari, dar eu parcă abia aşteptam să văd o comedie romantică romînească cu glume pe gustul meu şi cu o poveste cu care pot să mă identific.

Filmul nu se vrea să fie de festivaluri, ci comercial, aproape de spectator, de omul de rînd care nu a citit Kafka, ci care vine la cinema să se simtă bine.

E menit să distreze şi să atingă ici-colo nişte puncte şi de ordin politic – fraţii de peste Prut (aici m-a atins, eu fiind unul din oamenii care încă se întreabă de ce nu ne unim?), de relaţii interumane indiferent de naţionalitate şi de destin.

Mi-a plăcut ideea cu stop motion-urile potrivite cu cheia filmului. Una din scenele la care am crezut că pic de pe scaun a fost cu sîrba oltenească, dar am trăit şi momente de suspans şi emoţie (ruleta rusească sau cîntecul „aşa-mi vine cîteodată să dau cu cuţitu-n piatră pe care l-am cîntat tare odată cu personajele din film şi publicul din Piaţa Unirii).

Nu ştiu dacă v-am zis, dar Vlad Logigan este o mare „dragoste” de-a mea, deci m-a cucerit şi la capitolul distribuţie. Pe lîngă Vlad şi Tache Florescu a fost atracţia serii, chiar dacă a fost într-un rol secundar.

Şto! Mi-şto! Fuck Stalin! Cine e mai frumoasă – eu sau maică-ta? bucăţi din dialog.

Toate astea şi multe altele m-au determinat ca la final să aplaud şi să fluier frenetic.

Ce m-a debusolat la un moment dat a fost finalul care a fost unul fals.

Pe lîngă faptul că regizorul Nap Toader era plin de emoţii dupa proiecţie şi în timpul discuţiilor, proful Nap Helmis ne-a făcut să ne simţim (pe studenţii de la regie anul I) importanţi amintind că suntem acolo în public. Un gest simplu a însemnat pentru mine ceva măreţ şi emoţionant.

Cînd vine în Bucureşti promit să dau de veste. Fac lobby pentru filmul ăsta!

Enjoy!

*Mi-am făcut o supă şi mă pregătesc să zac.


Filmul copilăriei mele

Sunt extrem de emoţionată că în sfîrşit am găsit filmul copilăriei mele. Se numeşte „Le ballon rouge” şi este un mediumetraj extraordinar realizat în 1956 de Albert Lamorisse. A cîştigat o sumedenie de premii cu el.

Am pe retină cîteva cadre din film. Şi am şi muzica în suflet. Mi-au rămas de foarte mulţi ani. Le-am avut întipărite în mine şi azi l-am regăsit! Sunt foarte fericită! Au fost multe momente în care m-am gîndit la povestea filmului, la prietenia aceasta mistică şi miraculoasă dintre un băieţel şi un balon roşu, la copilărie şi la maturizare fără voie.

Nu mai zic nimic. Promit să fie un film pe măsura laudelor:


The Private Lives of Pippa Lee

Regizoarea Rebecca Miller a reuşit să mă binedispună cu acest film. „The private lives of Pippa Lee” o aduce în prim plan pe frumoasa Robin Wright Penn care la o vîrstă destul de matură arată impecabil. Cine-o iubeşte pe Monica Belluci ar fi bine să meargă la Noul cinematograf al regizorului romîn să vadă filmul.

Hanna şi cu mine am gustat filmul, băieţii nu. Ce contează? Contează că am rîs şi că m-am delectat cu cadre interesante şi replici pe gustul meu.

Plotul este interesant: o femeie este obligată de soţul său în vîrstă să se mute într-o zonă a pensionarilor. Aici are perioada de reflecţie asupra vieţii şi astfel ies la suprafaţă secretele lui Pippa Lee.

O Blake Lively rebelă în tinereţe care fuge de acasă la mătuşa ei lesbiană care o are parteneră pe nimeni alta decît Julianne Moore. Pippa a avut o viaţă ciudată şi dezlănţuită mai ales din cauza mamei care abuza de droguri. Eheeei şi se întîlneşte şi cu un Keanu Reeves cam tolomac, dar bun prieten la timpuri grele.

Distribuţia este interesantă. M-a captivat o Winona Rider depresivă şi comică.

Filmul nu e o dramă patetică a unei femei abuzate în copilărie care trăieşte o adolescenţă cu droguri şi bărbaţi şi se mărită cu unul plin de bani după care o ia razna. Nu! E comic. E comic şi cînd plîng personajele şi cînd mor.

Că aşa a vrut regizoarea, să ne facă să rîdem de dramele altora, care foarte bine ar putea fi ale noastre.

Bine. Trebuie să plec la o petrecere aşa că nu am timp să mai scriu. Io zic să-l vedeţi că e fain!

Hugs şi wk frumos!

Foto: http://www.filmofilia.com


Filme: An Education şi Entre les murs

În ultimul timp am tot văzut filme.  Şi vechi şi noi. Din cele noi le-am căutat pe cele de la Oscaruri pentru a vedea pe ce se mai dau premiile anul acesta. Am ales două filme care implică adolscenţi, dar care sunt croite la poluri opuse.

An Education
Dramă
Regie: Lone Scherfig după un scenariu de Nick Hornby

Cu: Carey Mulligan şi Alfred Molina

Carey Mulligan, o Audrey Hepburn contemporană a jucat exemplar! Tînăra actriţă a reuşit să mă impresioneze că am decis s-o mai caut în diverse producţii, nu degeaba a căpătat şi-un BAFTA.

Filmul nu m-a surprin cu nimic special. Mi-a amintit de un altul, Juno. Mi-a plăcut umorul britanic şi simplitatea firului narativ. Complicaţii puţine, emoţie light. Mi-a plăcut de două ori mai mult că nu am trăit mici drame adolescentine şi că nu am plîns cot la cot cu tînăra părăsită timp de o oră. Peste etapa asta s-a trecut rapid.

Plotul este şi el simplu: prin anii şaizeci o tînără „tocilară” învaţă pentru Oxford. Nu-şi doreşte viaţa plictisitoare englezească, ci nebunia Parisului, însă tatăl tău, un om sever, o obligă să studieze. În viaţa ei apare David. Normal că i se aprind călcîiele şi că renunţă la şcoală pentru a se mărita. Normal că la 17 ani nu te măriţi, ci mergi la Oxford.

Jenny, protagonista noastră nu era speriată de părinţi, ci îi repezea cu replici pline de acid şi cinism extrem de amuzante. Nici nu şi-a tăiat vreun braţ. A reacţionat precum orice om cu capul pe umeri. Finalul putea fi altul. Nu ştiu care, dar altul.

Foto: http://www.moviecitynews.com

Entre les murs
dramă
Laurent Cantet

Filmul mi-a plăcut foarte mult pentru realismul său, dar şi pentru naturaleţea cu care actorii (cred că amatori) au reuşit să-şi joace rolurile. Cantet a filmat din mînă şi a reuşit să creeze o stare. Deşi pe mine nu a reuşit să mă apropie de vreun personaj anume, poate doar empatie pentru profesor, m-a ţinut ţintuită scaunului pînă la final.

Este vorba de o clasă dintr-o şcoală de la periferia Parisului unde sunt studenţi de rase şi culturi diferite. Profesorii luptă aprig să-şi înveţe studenţii, însă de cele mai multe ori eşuează. Personajul principal este Francois Begaudeau care predă franceza, un tip slăbuţ, bănuiesc eu gay şi extrem de răbdător.

Normal că avînd în subordine o clasă nervoasă, fără bune maniere şi cu un comportament ce lasă de dorit profesorul îşi pierde şi entuziasmul şi cumpătul.

Pe mine m-a luat rîsul cînd am văzut ce era în sala de clasă. Mi-am amintit de şcoala generală şi era cam tot aşa. M-am liniştit cu gîndul că nu numai în Romînia se întîmplă astfel de „evenimente”, dar cu siguranţă Cantet ar fi făcut un film mai impresionant aici.
Filmul a luat Palme d’Or-ul în 2008.

Foto: http://www.brokenprojector.com

Vizionare plăcută!


filme: Shutter Island şi Precious

De Shutter Island mi-a fost teamă. Nu am o părere vehementă despre regizorul Martin Scorsese şi Leonardo DiCaprio a fost marea mea iubire pe cînd aveam 14 ani. Nu am vrut să citesc nimic înainte, deşi auzisem destule păreri destul de contrarii: o porcărie vs o capodoperă. Ştiam că filmul nu aduce nimic nou, că vorbeşte în citate cinematografice, că Leo nu este genial în rol de poliţist, însă e Martin Scorsese and he’s a genious!

Mie mi-a plăcut teribil! Lipsa racordurilor, naraţiunea extraordinar realizată cît să te ducă pe piste greşite şi un final pe măsura suspansului creat în timpul filmului. Idealismul meu m-a dus departe la ideea de conspiraţie, însă Scorsese a ales metoda simplă şi totuşi extrem de grea.

Distribuţia a fost aleasă pe sprînceană, mai puţin DiCaprio. Tot baby face. Tot greu de crezut. Nu ştiu de ce.

Mie-mi plac filmele care mă lasă perplexă la final care lucrează cu subconştientul meu şi care au capacitatea să dezlănţuie întrebările şi nevoia căutării. Filmul este inteligent şi creează o stare, ceea ce pentru mine e mai mult decît suficient să-l clasez sus.

Foto: http://www.iwatchstuff.com

Precious: Based on the Novel Push by Sapphire

Eram curioasă să văd pentru ce a luat Oscarul Mo’nique şi m-am convins, ba chiar înspăimîntat. Femeia asta a fost transformată cu totul, dar a făcut un rol remarcabil.

Filmul nu m-a dat gata, normal e film de Oscar şi trebuie să fie în clişeul american. Ba chiar mi s-a părut puţin scabros şi exagerat, parcă prea multe.  Povestea este tragică, însă ştiută de majoritatea dintre noi. Nu pot empatiza prea mult cu familiile de negri, nu, nu pentru că nu sunt rasistă, ci pentru că nu am fost niciodată în Bronx şi nu pot asocia cu nimic din ce-i al meu. Pot să simt milă, dezgust.

Bănuiesc că o parte din adevăr este spus în film. În ăsta, în „The blind side” în toate filmele siropoase de gen. Oricum, Precious mi s-a părut mult mai bun decît The blind side abordînd teme asemănătoare.

Trebuie văzut pentru actriţa asta demenţială care te face să-ţi tremure fundul pe scaun.

foto: rottentomatoes.com


filme

Voiam să scriu despre viaţă, dar m-am decis să scriu despre ea în alte forme şi anume filme:

The Hurt Locker – Oh, Kathryn I really love you! În primul rînd pentru că l-a bătut pe fostul soţ la premiile BAFTA, apoi pentru că avut curajul (să nu zic coaiele) să ţintească sus şi să aleagă să pătrundă într-o lume a bărbaţilor cu un film ce are una din teme războiul.

Filmul este subtil şi fin. Ah, o femeie atît de tare Kathryn Bigelow! Nu apar cadavre dezgustătoare şi nici bombe care să te izbească direct în retină. Nu, ea le face ca o doamnă, cu atenţia pe detalii şi pe efectul războiul asupra sufletului unui om.

Îţi poţi imagina că această oroare numită război, acest mod ipocrit de acceptare a morţii poate fi drog pentru unii. Atît de puternic încît unii oameni trăiesc adrenalina războiului cu o pasiune uimitoare.

Povestea poate părea un clişeu. Un sergent care face parte din echipa de genişti (ei dezamorsează bombele puse de isurgenţi atît în oraş cît şi pe oameni) şochează prin atitudinea miserupistă în faţa morţii.

Omul e rău, e cool! E ceea ce un om normal nu ar fi capabil să facă. Sub mii se învelişuri se ascund poveşti. Asta e frumos. Nu e un film despre război, despre cine învinge şi cine pierde, despre sînge în exces, ci un film despre un război interior pe care fiecare om îl poartă.

Foto: movieoverdose.wordpress.com

The Imaginarium of Doctor Parnassius nu m-a prins! Îmi pare rău, ştiu că-s nume mari în joc (Heath Ledger, Johnny Depp, Colin Farrell, Jude LAw), dar Terry Gilliam nu m-a convins. Poate pentru că segmentele fantasy mă depeăşesc.

Din punct de vedere vizual e captivant. Culoare, lumină. Mmm, însă povestea, deşi avea potenţial nu mi-a transmis mare lucru. Spre disperarea lui Puştiu căruia i-a plăcut mult.

Un teatru ambulant se plimbă pe străzile Londrei. El este magic şi poate oferi momente neaşteptare reuşind să trimită oamenii într-o lume imaginară cu ajutorul Doctorului Parnassus. Însă doctoraşul a cam făcut nişte greşeli în trecut şi s-a înhăitat cu diavolul (simpatic, de altfel) şi acum trebuie să scape din ghearele acestuia.

Johnny Depp este extraordinar, ca de fiecare dată. Nu ştiu cum reuşeşte omul ăsta să intre aşa bine în rol şi să-i dea totuşi o formă proprie lui, dar nerepetată în timp. Heath Ledger rămîne o enigmă şi un regret. Collin e un dur like always, iar Jude, oh, Jude, nu mă mai fascinează acest bărbat.

Foto: http://www.reviewstl.com


vreau să văd The Hurt Locker

deoarece:  Kathryn Bigelow este prima femeie care a obţinut un premiu BAFTA pentru regie.
Este fosta soţie a lui James Cameron şi l-a bătut pe creatorul filmului care face încă face valuri (aproape inutile), Avatar.

Are mari şanse să facă la fel şi la oscaruri. Sunt tare curioasă, mai ales că a cîştigat destule premii: scenariu, montaj, regie, cel mai bun film.

Premiile:

  • Cel mai bun film: The Hurt Locker
  • Cea mai buna actrita: Carey Mulligan – „An Education”
  • Cel mai bun actor: Colin Firth – „A Single Man”
  • Cel mai bun regizor: Kathryn Bigelow – „The Hurt Locker”
  • Cel mai bun actor intr-un rol secundar: Christoph Waltz – „Inglorious Basterds” (merită)
  • Cea mai buna actrita intr-un rol secundar: Mo-Nique – „Precious”
  • Cel mai bun film britanic: Fish Tank
  • Premiul pentru debut – Duncan Jones – „Moon”
  • Cel mai bun scenariu original: Mark Boal – „The Hurt Locker”
  • Cel mai bun scenariu adaptat: Jason Reitman si Shledon Turner – „Up In The Air” (nu mi s-a părut genial)
  • Cea mai buna scenografie: Avatar (da, muuulte culori)
  • Cel mai bun montaj: The Hurt Locker
  • Cele mai bune costume: The Young Victoria
  • Cel mai bun film strain: A Prophet
  • Cel mai bun scurt metraj: I Do Air
  • Cele mai bune efecte vizuale: Avatar
  • Cel mai bun film de animatie: Pete Docter – „Up” (mi-a plăcut!)
  • Cea mai buna muzica: Up
  • Cel mai bun sunet: The Hurt Locker
  • Premiul publicului „Orange Rising Star”: Kristen Stewart

via cinema.rol.ro