Category Archives: Se cheamă viață!

fără revoltă

spaniolii, italienii, francezii ne privesc aşa cum privim noi ţiganii care au aterizat înapoi în ţară şi au spus în gura mare că au furat. că după o săptămână de şcoală eşti cel mai bun la furat şi fără număr se ştie vin cu merţanele în ţară.

le e silă. mie îmi e silă. mă tem că în zece ani n-o să mai fie picior de român în ţară. poate doar la guvernare, dar mor lichelele că ţiganii nu plătesc taxe. ei e şmecheri. deci nici acolo.

ăia când spun „român” nu se referă la mine, dar ştiu sigur că eu voi fi privită altfel din cauza asta. se referă la ei. la cei care oricum nu dau doi bani pe părerea altora, cărora nu le pasă că ne fac de căcat şi că poate ceilalţi (cinstiţii aka proştii) vor să urmeze un altfel de drum. îi doare-n cur că mie îmi va fi ruşine să vorbesc în limba mea sau să recunosc de unde vin. îi dore-n cot că eu vreau să plec şi să fiu corectă.

şi de ce să mă mai enervez?

am râs. pur şi simplu am râs. oamenii ăia sunt la fel de disperaţi ca mine. se simt nesiguri în ţara lor. se simt cotropiţi şi sufocaţi. ei fac glume. şi încearcă să atragă atenţia că nu mai e de glumă. noi ne revoltăm, dar nu facem nimic să schimbăm situaţia. e perpetuum mobile şi pata din frunte nu se şterge.

şi nu e vorba de noi. e vorba de ţigani. de cerşetorii ţigani pe paşapoartele cărora scrie „român”.

aici gluma

vine week-endul, Steaua s-a calificat, s-a mai răcorit… şi eu m-am îndrăgostit de asta:


şi

unde mergeţi de Revelion?


sfârşitul lumii 2012

Voiam să scriu ceva de suflet. Pe cuvântul meu! Aşa de inimă albastră. Să vă ia cu fiori, dar am dat click pe un status şi am găsit asta:

…şi mi-a dispărut tot. În faţa acestor mari cuvinte mă înclin. Nu e de râs când vine vorba de sfârşitul lumii… „la iubirea noastră mare vom fi supravieţuitori”. Io deja am o lacrimă într-un colţ. Nu e transpiraţie, jur!

Mi-am amintit de postul mynele tv care a fost sursă de râs isteric într-o noapte. Mi-am amintit că am ascultat atunci piesa asta şi la fel am simţit o tresărire mistuitoare în corasonul meu labil. Nu mai am cuvinte să-mi exprim simţămintele. Am să închid şi am să mă chircesc în baie ca un emo. Apoi acolo o să prizez dero pe nas să uit tot.

Plus că mă pregătesc de un fel de party în aer liber unde cu siguranţă nu va cânta niciun purice, ci doar o turmă de greieri.

Cu dragoste,

>.<


of

Cel mai trist e să te trezeşti sâmbătă dimineaţa să scoţi covoarele din casa asta nemernică.
Să te duci să le speli când încă efectul berii de cu seară nu a trecut de tot.
Mama să zică să facem un fel de curăţenie de toamnă cu tot tacâmul. Nu vreau! Vreau cafea! Şi o ploaie sănătoasă.


ce a mai rămas să facem?

Să râdem şi să dansăm. Să facem haz de necaz. Măcar ştim că românii au umor.

KK – Maka este noul imn al crizei.


canicula şi bătrânii

Nu am nimic personal cu oamenii în vârstă, deşi câteodată reuşesc să mă scoată din sărite. Mai ales prin mijloacele de transport în comun, dar asta e o altă poveste.

Acum am o problemă, însă. Canicula asta e criminală. Se discută despre ea pe toate posturile şi deja ne-a intrat în reflex „cum să ne ferim de caniculă”. Ştim orele când trebuie să stăm ţintuiţi în casă şi că trebuie să bem apică. Dacă suferim de inimă, mai grav, nu ieşim nici în ruptul capului.

Cei nevoiţi să iasă (că deh, viaţa nu e perfectă) îşi blesteamă zilele, dar pensionarii? Ce caută oamenii ăştia pe străzi la orele alea crâncene?

Nu zic că dacă eşti pensionar nu ai viaţă şi nu trebuie să ai activităţi, dar nu cred că-s atât de urgente. Şi chiar dacă ar fi, trebuie să fii conştient că viaţa e mai importantă decât o „treabă”. Parcă-s toţi copii mici. Nu fă aia, exact aşa fac. Şi după aia leşină pe stradă sau prin staţiile de autobuz şi se vaită că ce bătrâni şi neajutoraţi sunt ei.

Ambulanţe nexam. Dacă te apucă să naşti nu are cine să vină să-ţi dea o mână de ajutor că trebuie să fie să ia tensiunea oamenilor inconştienţi care băbănăie la ora unu prin oraş. La peste 35 de grade celsius când asfaltul sfârâie şi aerul este irespirabil.

Oameni buni. Nu-i de glumă. Se moare de la căldură. Am văzut doar o mie de ştiri cu titlul ăsta. Treaba aia cu „nu mi se întâmplă tocmai mie” nu se aplică. Moartea nu face o selecţie anume, ci-l prinde pe ăl mai slab. În ecuaţia asta, bătrânii sunt primii vizaţi. Urmează copiii, dar prefer să cred că părinţii sunt oameni cu creier şi nu-i lasă să se dea în leagăne în miezul zilei.

Eh, cam atât.
Eu era să mor pe la şase jumate seara pe biclă. Dristor – Moşilor. Dar asta pentru că nu am condiţie fizică.


ştiu!!!

Ştiu de ce avem parte numai de incompetenţi la conducere.
Ştiu de ce suntem blestemaţi să trăim în jeg şi să apară generaţii din ce în ce mai puturoase.
Ştiu de ce toată lumea fură.

Pentru că acum o vreme nişte oameni s-au bucurat de moartea altora într-o zi de sărbătoare! Pe bune.

Io nu prea cred în blesteme sau din astea, dar parcă prea suntem bîntuiţi şi parcă prea purtăm nişte poveri prea mari pe umeri? Poate pentru că avem labele mînjite de sînge, fie el şi vinovat.

Dar asta nu înseamnă că nu există remediu. Eu am mai scris că instig la revoluţie, dar fără dansul pinguinului. Aş vrea una serioasă, dacă se poate. Şi fără alcool ca să nu încingem hore.


din urbe

Întotdeauna am apreciat maxim oamenii care ştiu să se relaxeze.
Bulevardul Dacia. Liceul Virgil Madgearu. Staţia 133 pe la unu jumate după masa.

Sîmbătă frumoasă,


controlorii şi rromii

Ieri vorbeam cu mama la telefon şi-mi povestea o fază din frumoasa noastră Capitală. Pe ruta nu ştiu cărui autobuz au venit controlorii cu tot cu jandarmerie. Au fost controlaţi toţi romînii şi amendaţi fără drept de apel. Rromii aka ţiganii nici măcar nu au fost întrebaţi de sănătate.

I-am zis că deh, asta-i viaţa, ce să-i faci.

Ieri mp urc în 66. Asta după ce caut de nebună ghişeu să-mi pun călătorii pe card, ca nu cumva să circul ilegal. În 66 eram vreo 10 omi, 9 romîni şi un ţigoiner care s-a uitat la mine într-un fel de mai-mai că-mi plesnea una peste bot. Habar nu am de ce. Şi am şi nimeri pe scaun lîngă un dobitoc care s-a coit vreo patru staţii pînă m-am mutat exasperată. Să revenim. Lîngă personajul nostru închis la culoare stătea o blondă cu care am înţeles că avea o relaţie de iubire.

Urcă controlorii. Două femei. Ne verifică pe toţi. Pe o femeie o şi amendează. Pe lîngă ţigan şi partenera lui au trecut fără să ridice privirea din podeaua autobuzului, iar el s-a ridicat în picioare şi le privea de sus cu tot tupeul din univers.

Atunci am simţit că mi se ridică părul pe ceafă şi că mă ia senzaţia de scîrbă.

Şi aici vin şi întreb şi eu că poate am eu probleme de toleranţă şi acceptare şi rahat cu perje. Cum vreţi să fie integraţi aceşti oameni în societate? Unde e egalitatea între noi şi ei? Cum mă simt eu ca cetăţean care plăteşte ca vita 1.3 lei pe călătorie în faţa ăluia care circulă cu curul pe scaun gratis? Care trăieşte în case gratis? Care bea apă, mănîncă, se cacă GRATIS???

Da, puteţi spune că e vina controloarelor că trebuia să-l controleze, dar pe bune acum că şi mie mi-ar fi fost teamă mai ales cînd a adoptat atitudinea de şmecher.

Şi uite-aşa se duce dracului zen-ul personal şi mă ia scîrba şi mai rău. În curînd o să fim mai puţini romîni, asta dacă nu cumva suntem deja, dar o să ni se îndese pe gît campanii de genul acceptă-l, e şi el om ca şi tine… şi mai vine o madonnă să ne zică porcării că suntem rasişti şi labe de genul ăsta şi ue să-şi dea cu părerea, că ce pana mea?

Romînu e de vină! Că e prost şi nu e tolerant.


romînul vorbeşte mult

şi prost, de cele mai multe ori.

normal că se speculează şi se vorbeşte mult despre sinuciderea Mădălinei Manole, ba chiar cineva a putut să declare că acest gest poate fi ca o palmă dată show-bizului romînesc. eu la asta am amuţit.

ba nu, Mădălina Manole iubea pe cineva în secret. acel cineva n-o iubea şi aşa şi-a pus capăt zilele.

cum naibii era aşa de optimistă la tv. că radia de fericire. că aşa şi pe dincolo.

oamenii pot fi trişti în intimitatea lor. oamenii pot arăta o faţă, dar de fapt în interiorul lor să fie în depresie.

oamenii au limite. oamenii nu mai pot. oamenii pun capăt, măcar de libertatea asta avem parte pe pămîntul ăsta.

depresia te mănîncă. oricine îi poate pica pradă.

îmi pare rău să vă anunţ, dragi oameni ai presei, dragi cetăţeni ai acestei ţări, dar niciodată nu veţi afla care a fost motivul (de-o fi fost unul concret şi clar) pentru care această femeie a spus gata. cum niciodată nu veţi simţi ce a simţit Eminescu cînd a scris Luceafărul sau Shakespeare cînd a creat-o pe Julieta.

judecăţi putem emite. speculaţii. păreri. vorbe degeaba. sinuciderea Mădălinei Manole va rămîne o enigmă, un mister.  şi mai bine aprindem o lumînare şi închidem gurile.

am mai scris asta. şi aş fi vrut să nu o rataţi. aşa… pur şi simplu. că nu e numai pt mine.