Tag Archives: adolescenta

veşnicul dor

Nu am avut cel mai bun tată din Univers. Nici n-aş şti cum arată şi poate nici nu există.
Şi nici eu nu am dat pe afară de înţelegere şi bunătate în calitate de fiică.
Uneori am eşuat lamentabil şi nici măcar nu mi-a părut rău pentru asta.

Poate l-am urît pe tata. Adică sigur l-am urît cînd îmi făcea viaţa un calvar greu de suportat.
Poate am vrut să am alt tată, altă familie, alt statut şi tot aşa.
Poate am negat tot adevărul şi poate aş fi vrut să plec de acasă de miliarde de ori.
Ba mi-am şi făcut bagajul o dată. Dar am rămas.

Şi toate se şterg la a doua aniversare fără tine. Toate mă dor cînd scapăr băţul de chibrit să-ţi aprind o candelă sau cînd îţi las patru garoafe în sticla de plastic. Şi rămîne veşnicul dor în pustietatea acelui cimitir care te-a primit prea din timp. Şi mă aşez pe betonul încins de soare, plouat şi bătut de vînt. De cele mai multe ori îmi vine să mă întind poate îţi mai aud o dată bătaia inimii. Sau poate îţi mai simt mîngîierea în creştet. Sau rîsul. Sau zăngănitul lanţului de la gît. Sau sforăitul ăla care mă scotea din minţi cîndva. Sau orice.

Mă întreb de cele mai multe ori cum e treaba cu Raiul sau cu cealaltă viaţă. Şi mă întreb dacă eşti conştient acolo. Sau dacă îmbătrîneşti sau dacă arăţi ca în pozele cînd purtai tricou de marinar şi mă ţineai cu mîndreţe în braţe. Eu cît o lingură în scutec. Tu mă purtai ca pe-o zînă. Acolo sărbătoreşti ori sufletul tău hălăduie în neant. Ori e beznă?

Apoi încetez să mă întreb. Toate ies mecanic.

Nu mai simt că mă sufoc cînd realizez că nu o să te mai văd.
Ceea ce e bine.
Nici nu mă mai simt derutată.
Şi nici părăsită.

Mă simt în viaţă.

Şi da, tată, mi-e dor de tine!
De ochii tăi albaştri. De degetele tale groase pe care le moştenesc şi pe care le-am urît că-s masculine, dar pe care le iubesc acum.
De chipul tău frumos.
De părul tău cărunt.
De cum mă strigai „Roxi” şi de cum mă priveai cu mîndrie pînă mă deocheai.

Te văd în toţi bărbaţii cărunţi cu ochi albaştri pe care-i întîlnesc.

Şi tresar. Întorc capul, dar capul celălalt nu se întoarce după mine…


marile iubiri ale unui om mic

De cînd mă ştiu m-am priceput cel mai bine să iubesc. Încă de la grădiniţă îmi aruncam ocheade cu un băiat bruneţel al cărui nume îmi scapă. Apoi au venit generala, liceul, facultatea şi eu am tot iubit băieţei, băieţandrii, adolescenţi şi bărbaţi. Am iubit des şi cu pasiune. Probabil că reuşeam să iubesc la fel cîte doi oameni pe săptămînă. Puteam s-o duc şi-n paralel şi chiar în universuri diferite.

Aveam o „mare iubire” care creştea undeva în Oneşti şi din care mă hrăneam în fiecare vară vreme de trei ani. Restul, pînă am devenit adultă,  i-am petrecut cu nostalgii iubind aiurea oameni nefericiţi pe coclaurile Gutinaşului. Pe lîngă iubirea provincială aveam şi relaţiile mele pasagere acasă.

Dacă făceam parte dintr-o gaşcă mă îndrăgosteam pe rînd de băieţii de acolo şi normal că aveam relaţii de iubire cu fiecare-n parte, dar mă pupam foarte rar, cu cel care merita pe deplin acest gest intim şi emoţionant. „Iubeam” şi cîte 3 ani ca mai apoi el-ul să vină la uşa mea să-mi spună ce greşeală a făcut. Inimă mare cum sunt ofeream şanse, dar ştiţi cum e… se sting sentimentele nehrănite cu pasiune şi reveneam la statutul de prieteni.

Primul sărut de-a binelea a fost la treişpe ani jumate cu iubirea de la ţară. Şi a fost exact aşa cum trebuie să fie: inocent, timid, simplu şi fără nicio tentă sexuală. Ne tremurau amîndurora genunchii. Tipul este căsătorit acum şi locuieşt în CT. Eu încă-mi amintesc cu drag de verile călduroase cînd ne băteam cu apă sau ne întîlneam în vie să ne ţinem de mînă.

Pe la şaişpe ani mi-am făcut un caiet unde-mi notam fiecare tip care „mi-a cerut prietenia” şi fiecare tip de care mi-a plăcut. Trăgînd linie eram fruntaşă în ale plăcutului şi am senzaţia că am fost prietena tuturor celor care-mi plăceau. Bunica-mi zicea amuzată de nehotărîrea mea: toţi cu nădragi, toţi mi-s dragi. Ani întregi mama a făcut mişto de mine asta pînă lucrurile au devenit serioase şi dintr-o floricică zîmbăreaţă am devenit sclava iubirilor neîmpărtăşite.

Mai tîrziu au apărut iubirile grele care picau ca plumbul pe umerii mei. Cam pe atunci m-am îndrăgostit cu totul de un coleg de liceu. Eram atît de îndrăgostită că dacă-mi zicea să fug cu el în China mă duceam fără să clipesc. Mulţi ani am tînjit după dragostea lui. Normal că am fost iubiţi, dar conştientă fiind că în ignoranţa lui nu-mi poate atinge valoarea sentimentelor şi conştientă că nu va reuşi să mă iubească aşa cum merit am plecat. Ca apoi să mă întorc spre nicăieri şi ani la rînd să-l visez ca pe un zburător menit să mă salveze din gheareţe iubirilor neînsemnate.

El s-a însurat devenind astfel zburătorul alteia, eu am depăşit acea iubire sfîşietoare care credeam c-o să mă bîntuie toată viaţa.

Prima noapte de dragoste, primul bărbat, prima depresie, prima fugă, prima întoarcere. Toate-s în mine şi le port pe-o pelerină argintată. Nu mi-e grea pelerina, parcă-i un fulg, parcă-s aripi care-mi dau elan să zbor tot mai sus. Nu am regrete! Nu mi-e teamă de trecut. Mă bucur să-l revăd pe facebook sau la vreun chef. Nu mi-e dor şi nu mi-e ruşine!

Acum nu mai iubesc mulţi. Chiar dacă se înfiripă flirturi nevinovate nu-mi mai pierd niciodată capul. Rămîn statornică bărbatului care mi-e alint şi dor.

Şi acum fug să-mi fac bagajul. La noapte plecăm în gaşcă spre Timişoara.


Azi am murit…

Unirii, aglomerat, ora 12…

Azi am plans, azi am simtit cum scena asta pe nume viata imi joaca feste.
Azi a murit ceva in mine,  am crezut ca ma pierd pe strazile alea, cu toate ca alta data mergeam cu ochii inchisi.
Si nici macar nu am putut plange indeajuns, din cauza mea, din cauza ratiunii care imi ridica moralul: „Lasa ca e mai bine asa, nu mai are rost, nu mai merge!”

Il cautam cu privirea prin multime, parca il vedeam in toti si in toate . Nu pot sa cred ca a plecat, de data asta, chiar a plecat . Adica, stai ca nu eram pegatita sa nu fii acolo, sunt singura ???
NU!
Intoarce-te, dar cum sa te strig cand nu reuesc sa disting siluete din cauza lacrimilor care din cand in cand imi umplu ochii?

Scenele de azi imi pareau rupte din imaginatia mea, tragic, drame, lacrimi, declaratii si promisiuni pe eternitate, dar daca clipeam de cateva ori eram tot acolo, tot singura, tot fara el.

Azi am murit, azi am simtit cum m-am dezechilibrat de pe norul meu, bataia vantului m-a luat prin surprindere . Am cazut si m-am izbit de trotuar. Nu mai era nimeni care sa ma prinda si ciudat, nu mai aveam nici aripi .Pentru cateva momente devenisem neom, lipsa totala de simturi, nici nu cred ca mai respiram, nici nu puteam clipi.

Apoi l-am zarit, alerga spre mine .Ochisorii mei ma gasisera in multime .Vino!
Nici nu stii cat am sperat ca vii!
Atunci am renascut !
” TIME TIME TIME ,
IT’S ONLY BY MY SIDE … „