Tag Archives: amintiri

Purtător suprasolicitat caut suflet (pereche)

Ciornă neterminată pentru inimi în căutare…

Port asupra mea poeziile tuturor

Și fiecare și-a lăsat amprenta în timpanul meu
Pe pielea mea
Pe retina mea
În memoria mea

Nu există sertarul magic în care să le înghesui pe toate.
Ele au devenit parte din mine. Și cu ele m-am poticnit uneori.
Sau am mers mai departe.

De după metastaza emoțională

Îmi plac oamenii pentru puterea de recuperare.
Pentru spiritul de supraviețuire.
Pentru instinctele de fiare înfometate.

Aș vrea să-i sărut. Pe gură. Cu foc! Cu dor. Cu mândrie.

Tu ce vrei? Nu știu.
El ce vrea? Nu știe.
Noi ce vrem? Nu știm.
Voi ce vreți? Nu știți.
Ei ce vor? Nu știu.

Îmi doresc să… nu știu. Nu-mi doresc nimic. Pentru o vreme, mă curăț de vise și speranțe. Cu înălbitor le transform în urme transparente. Ce dispar când se usucă asfaltul. Trec ploile.

Port asupra mea poeziile tuturor. Și ei poartă asupra lor poeziile mele.

hugslovepeace
>.<


(in)suficiență…

După multe nopți nedormite și după o perioadă destul de încărcată a venit și berea de sfârșit de an. Am avut o dimineață grea, o amiază care m-a topit aproape și un drum spre casă memorabil.

Oboseala și agitația, plecarea unor prieteni, examenul la regie, spiritul justițiar sugrumat din fașă, două beri, dezamăgirea, non povestea oamenilor, tăcerile, vorbele, căldura excesivă, cafeaua, tremuratul mâinii, durerea de cap și de dinți, senzația de leșin, colegii, profii, întrebările, senzația de dor (o să-mi lipsești)… m-au copleșit atât de tare că după multa vreme, am plâns de mama focului. Cu sughițuri. Pe drum spre casă, în autobuz, în scara blocului. S-a zguduit pământul, n-ați simțit? Neplânsă de atâta amar de vreme, mi-am amintit de toate. Cu strigături. Ce jale…

Anette îmi zicea cu o voce maternă că e bine să plâng să mă curăț. M-am curățat pe dracu, doar mi s-au umflat ochii și mă ustură. Cumva, amalgamul de senzații e încă prezent. Dar o să treacă. Nu-i dramă. E doar un moment vulnerabil al unei ființe care se crede cea mai puternică din lume.

Și azi mi-am zis, of, prostănaco, vezi că nu ești?

Pe de altă parte, s-a mai dus un an și eu sunt legată de timpul ăsta. Privindu-mă din exterior pentru câteva secunde mi-am dat seama că Roxana care a terminat anul I e foarte diferită de Roxana care a terminat anul II… în multe aspecte.

Oare cum va fi cea de la anul?

Îmi zice un coleg: Roxana știi ce-mi place cel mai mult la tine? Că ai intrat în facultatea asta aproape măritată și acum… o arzi așa… artistic.

Nu mai fac analiză pe text, dar nu pot să nu mă întreb cum ar fi fost dacă de-a lungul vieții aș fi luat alte decizii? Unde aș fi ajuns acum? Sau cine aș fi ajuns acum? Sau alături de cine?

Sunt obosită. Nu vreau decât un gram de siguranță și să-mi treacă perioada vulnerabilă. Nu mă plac atunci când sunt emotivă…

hugslovepeace
>.<


Pas que je suis l’enfant terrible

Mi-am prins părul în două codițe a la Sailor Moon. Sunt micuțe pentru că maman mă duce mereu la frizer și mă tunde castron. De data asta am reușit să mă fofilez, mizând pe întâmplarea de data trecută, când doamna frizeriță mi-a ciuntit o ureche. Mersul la frizerie e pentru mine mai ceva ca mersul la stomatolog.

Mi-am pus fustița de marinar și tricoul alb, ciupit în partea dreaptă. L-am agățat când m-am urcat în copac pentru corcodușe, dar nu-mi pare rău. Am strâns o groază și le-am mâncat nespălate până am simțit că fac poc. Maman m-a certat că era tricou bun, dar nu mai contează acum. Probabil că o să se facă o gaură mare pentru că tot bag degetul în ea. Sigur o s-o lărgesc suficient cât maman să-mi arunce tricoul. Nu mă sperie, nu e nici măcar preferatul meu.

Am expadrilele în care pot să-l alerg cum trebuie pe vecinul de la 9. Ăla cu ochii verzi care-mi place de mor. Azi o să-l pup de nu se vede. Îl înghesui la colțul blocului și îl pup. Presimt că o să afle maman și o să-mi dea o mamă de bătaie de-o s-o țin minte până în adolescență, dar cum zic oamenii mari (din care-mi place uneori să citez): carpe diem! Să diem, zic!

Sigur tata o să mă verifice la bastonașe și la citire. Ceea ce nu înțeleg pentru că am numai cinci ani și după ultimele calcule mai am vreo doi ani până merg la școală și oricum acolo o iau de la capăt. Probabil o să mă plictisesc crunt în timp ce colegii învață chestiile astea. Mie mi-ar plăcea să mă lase până seara să mă joc cu mașinuțele și să tund păpușile.

Ah, mi-am amintit de ultima ispravă. Pentru că nu-mi place la frizerie și pentru că vreau să am părul lung până la glezne, m-am pus să tund păpușile. Am așteptat două săptămâni să le crească părul și nimic. Am aflat ulterior că nu le mai crește. Ce ciudățenie, dacă tot arată ca niște oameni nu pot să și funcționeze ca unii.

Mi-a cerut prietenia vecinul de la 1. I-am zis că nu. Că vreau să mai copilăresc vreo 3 ani și după aia să mă gândesc serios la viitorul meu. Mi-a făcut tot felul de daruri, mici surprize pe preșul de la ușă: o gumă turbo, o cutie de bonibon, dar eu nimic. L-am ținut de mână în două rânduri, ca să-i încălzesc inima și să nu cumva să uite că are sentimente pentru mine, dar cam atât. Vecinul de la 1 e scump și în sinea mea știu că ne-ar fi bine, dar mă încăpățânez să cred că n-am nevoie. Și asta pentru că tipul de la grădi din grupa mare mi-a zis că mă iubește, dar a pupat-o pe colega lui cu părul lung până la glezne.

Nu-i dau prietenia. Și nici nu mai ies în fața blocului. Și nici nu-l mai sun pe fix să-l rog să dea pe tvr 1 că e tom și jerry. Dar mă gândesc în fiecare zi la el. E frumos vecinul de la 1. Presimt că până mă trezesc eu o s-o placă pe Cornelia de la 7. Așa se întâmplă…

Am stat pe afară azi, dar toți sunt la ștrand sau la bunici. Așa că am stat pe gard și m-am jucat cu gaura din tricou. Până m-a strigat mama să mă duc la masă și la teme. A mai trecut o zi fără să mi se întâmple nimic spectaculos.

 

Celelalte peripeții aici, aici și aici.


Nu plânge, copile…

Nu plâng, deși-mi cam vine să fug departe departe de tot, în locul ăla unde mă simțeam în completă siguranță.

Nu plâng, dar mi se strânge stomacul și nu-mi găsesc cuvintele. Poate un desen pe asfalt ar putea explica… mi-au obosit vorbele. Nodurile au năvălit nebune-n gât. S-au proptit înainte să articulez. Amalgam de gânduri, dar niciun sunet. Mușcat buze. Până la sânge. Senzația de rece-n palmă. De ultima dată când te-am atins. Sângele-mi vuiește în timpan.

Nu plâng și ce dacă aș plânge? De ce oamenii nu te lasă să plângi? Pentru că nu se simt ei confortabil sau pentru că nu știu să reacționeze?

țac.țac.țac.țac.

 undeeștiiuireamea?

Ce trăiesc eu acum, raportat la nivelul Universului, e nimic. E praf. E nisip în ochi. Și chiar dacă sunt conștientă de asta, nu diminuează cu nimic emoția mea. Bătăile mele sunt aceleași, trupul meu vibrează în ritmul senzațiilor, durerea mea e acută. Și ce dacă Universul nu dă doi bani pe destinul meu? Nici eu nu dau pe al lui…

Când simt că mă duc la vale fac asta! Alerg cum aleargă Phoebe și jur că mă simt mai bine!

 

hugslovepeace
>.<


L’enfant terrible et une petite pomme

Nu mi-au plăcut merele! Poate pentru că au fost atât de la îndemână, încât tânjeam pe lângă tarabele din piață la orice altceva. Cum ar fi portocalele. De câte ori desfăceam o portocală o desfăceam în formă de floare și-mi sărea zeamă din aia acidă în ochi. Jumate de oră bâjbâiam înlăcrimată și până să apuc să mănânc feliile desfăcute frumos în poală, ele începeau să se scorojească.

Nu-mi plăcea să mă îmbrac în fuste pentru că dacă bătea vântul se ridicau și se vedeau chiloțeii. Și aveam o problemă cu chiloțeii care-mi intrat tot timpul în… înțelegeți (am roșit puțin) dumneavoastră și mă scotea din sărite lucrul ăsta. Plus că s-a întâmplat o dată și m-a văzut crăcănici, un băiat de la bloc, și-a povestit tuturor. Jenant. N-am mai ieșit o săptămână (mint, o zi pt că făcusem febră) din casă.

Așa că dacă purtam pantaloni mă prefăceam că uit să-mi pun chiloței, deși erau drăguți, păreau din pluș cu desene pe ei. Aveam unii preferați, cu mere roșii și verzi (yeak) cu care mă înțelegeam bine, dar mama îmi zicea că nu pot să iau aceeași pereche o săptămână.

Am primit cadou de Paște o salopetă de blugi. Pe care am îmbrăcat-o cu o mândrie aproape desăvârșită. Am renunțat la jocurile de genul verde stop pentru a nu periclita noua mea achiziție. Am renunțat chiar la înghețata de vișine pentru a nu mă păta, eu având un dar divin de a vărsa orice pe mine. Am ieșit afară. Am stat două ore cuminte cu fundul pe gard în timp ce oamenii aceia mici pe care nu-i înțelegeam, dar cu care obligată de circumstanțe, îmi petreceam vremea, alergau ca niște descreierați. Eu, știind că port în mine ghinionul, nu m-am clintit de teamă să nu fac ceva noii salopete. Îmi amorțise fundul, pesemne aveam urmele gardului bine tatuate pe corp, dar nu conta, eram splendidă.

Într-un târziu m-am lăsat convinsă de un băiat (țigan,9 ani, ochi verzi, frumos și arogant) să jucăm alergatea. Ce putea să se întâmple? Era aproape ora de intrat în casă, n-aveam de gând să mă milogesc mimând lacrimile să mai primesc jumate de oră de stat afară, deci să ne jucăm. Am picat eu să alerg pe cineva. Și-am alergat. În momentul în care am întreprins o săritură performantă peste un gard destul de înalt pentru statura mea de atunci, mi-am agățat salopeta într-un fier ieșit în afară.

Am rămas c-o gaură impresionantă pe piciorul stâng. Am privit spre cer și am înțeles totul. Mi-am luat la revedere de la acele trupuri firave fără minte și-am pornit cele trei etaje pe scări (cu speranța că Roxi, cățeaua de la 1, nu este la ușă) și cu un întreg discurs mincinos prin care susțineam că, Doamne, s-a rupt? Oare când? Am stat numai pe gard.

Nu m-au bătut ai mei. Mama mi-a cusut un măr în loc. Cumpărat de la mercerie. Aveau acolo petice în formă de portocale, pepene, fluturi, dar mama (știind că detest merele) mi-a cusut un măr verde. O lună mai târziu am militat pentru scurtarea salopetei. Au dispărut și cracii lungi și a dispărut și mărul.

HugsLovePeace
>.<


Je suis l’enfant terrible

M-am dus și eu ca tot copilul cu vreme de pierdut și pietre de lovit pe celebrul Lac al Morii. Auzisem de la un bătrân care-și făcea veacul prin cavouri și cu care mai împărțeam din când în când pachetul de la școală (dar divaghez si nu-i bine), că sub apă sunt o biserică și un cimitir și că dacă scade nivelul apei se vede turla. Impresionant, mi-am zis, deși n-am înțeles eu prea bine treaba cu comuniștii care au venit în anii 1950 și au cotropit țara, după care el s-a îmbătat cu vodca din dotare și-a bolborosit câteva fraze necunoscute mie.

Deci e vară și eu am rămas în oraș, așa că am aflat prin metode proprii cum ajung în zonă și am decis să plec să explorez adevărul. Am stat câteva ore bune așteptând să scadă nivelul apei. M-am uitat la baraj până m-a luat amețeala și probabil m-am îngălbenit sau învinețit că o tanti drăguță mi-a dat să mănânc un cub de zahăr brun. Și apoi mi-a dat apă. Ar fi fost bună niște citronadă, dar n-am ridicat pretenții. M-a întrebat cine sunt și ce caut, dar am răspuns evaziv și m-am sustras cu îndeletnicire spre alt mal.

M-a luat agitația de la câți țânari roiau în jurul meu. Parcă veneau doar la mine. Probabil de la câte dulciuri am mâncat atunci în parc, cică se spune că ăștia trag la oamenii cu sângele dulce. Al meu e roz-mov-verde-albastru și dulce, deci îi înțeleg. Turla nimic, nivelul nimic, foame mi s-a făcut. M-am gândit că aș putea să pescuiesc și am încropit un fel de undiță. Am scormonit după râme. Cele trebuincioase din vremea când mă lua tata cu el la pește. Nimic. Mi-am dorit să fiu pescăruș să pot să zbor să prind pește pe care să nu-l mai prăjesc, ci doar să-l mănânc. Apoi mi-am amintit că maică-mii îi era frică de pești și că noi mereu făceam glume pe seama ei. Cam macabre că o alergam prin casă cu peștele care se zbătea. Ce amintiri.

La ceva distanță de mine am auzit niște foșnete care m-au scos din visare. Mi-a sărit nițel inima din piept, dar de regulă sunt o persoană curajoasă. Și al naibii de curioasă.

În iarbă se zbătea un pescăruș c-o aripă sucită din care-i curgea sânge. Am vrut să pun mâna pe el, dar era speriat. Îi auzeam inima de la o poștă. Pe lângă mine s-au strâns niște oameni mari, dar au plecat strâmbând din nas. Am întrebat un nene dacă e doctor de animale și chiar am strigat (ca-n filme): cineva să cheme un doctor de animale! Nu m-a bagat nimeni în seamă.

Am luat pescărușul în brațe. Nu s-a mai zbătut. A stat cuminte. Soarele a început să apună. Încet-încet. Ceilalți pescăruși prindeau în continuare pești, nivelul era același, tânțarii roiau, mie nu-mi mai era nici foame și nici sete. Soarele roșu a înroșit și lacul și oamenii și aleile. Și pescărușul pe mine. Mi-a pătat cu sânge pantalonii preferați, dar l-am iertat că situația era de-așa natură.

Până soarele s-a înecat în Lac, pescărușul a murit. Nu, nu i-am făcut groapă. L-am lăsat unde l-am găsit. M-am spălat pe mâini de sângele uscat. M-am scărpinat bine unde m-au ciupit țânțarii. Am mai verificat o dată nivelul apei și apoi m-am dus spre casă. Era deja noapte.

HugsLovePeace
>.<


De-o toartă

Am auzit des expresia: nu merg în locul cutare pentru că-mi amintește de el (sau ea, după caz, dar aici să zicem el). Hell, am și folosit-o de câteva ori, dar cu toate astea masochismul din sânge mă îndemna să merg. Și da, mă rugam în gând să-l zăresc, doar așa, să știu că e bine… sau mai bine zis că nu îi e bine, că moare pe picioare din cauza lipsei mele. I know, I’m a bitch!

Acum nu-s de acord cu expresia asta și nici cu atitudinea asta. Pentru că automat îți restrângi orizonturile. Cu cât ai mai multe relații cu atât se împuținează spațiile de petrecut vremea, pentru că-s încărcate de prezența cuiva. Și mi se pare de-a dreptul aberant. Și nu e vorba de prezența aceea, ci de a accepta că da, cândva veneai să bei o cană de cafea ținându-l de mână, iar acum vii singură. E bine, în oricare dintre cazuri. Nu te mai văita inutil.

Anette îmi zice zâmbind: oricum o să suferi, ceea ce nu mă deprimă, ci mă determină să mă avânt și mai tare. Dacă e oricum, măcar să fie cum vreau eu o vreme.

Deci oameni buni, nu mai evitați anumite locuri doar pentru că vă amintesc de cineva… Ce dracu? Nu despre asta e vorba și locurile alea n-au nicio vină. Deci luați-vă inima-n dinți și go for it! O să fie mai greu prima dată când o să vă amintiți că acolo nu știu ce a zis și la masa respectivă v-a promis că nu pleacă niciodată bla bla bla. Cu toții promitem, nu e vina nimănui că nu pot fi îndeplinite – situațiile se schimbă, sentimentele mor. Fără ranchiună și fără doruri, dar merge un mic tremurat de genunchi.

Sunt în perioada optimistă. Stop. Hate my Blackberry. Stop. Am senzația că lumea stă umilă aproape de degetul meu mic de la piciorul stâng. Stop. O să am grijă să n-o strivesc. Stop. Am mai zis că-s în perioada optimistă, nu? Stop. Acum e momentul să vă bucurați de Evergreen. Stop. Oferă gratis energie, hohote de râs, îmbrățișări și umor nițel ironic, nițel macabru, dar de calitatea întâi! Stoooooop.

*** Need a fav – îmi doresc să asist la o autopsie. Știe careva vreun medic?

HugsLovePeace
>.<


Se închid porțile palatelor

Cu scârțâit greoi, cu scrijelituri de pietriș, cu rugină purtată de vânt, cu strigăt de jale, cu vuiet de mare, cu aripi de fluture frânte de-o talpă neatentă, cu totul.

Se închid cuferele amintirilor, acele pete de culoare care vibrau în suflet. S-au prăfuit atât de tare, încât nu le mai pot desluși. Sunt doar fantome care dispar atunci când aprind felinarele.

Se închid și rănile. Una câte una, că timpul presară peste toate prafuri magice de vindecare. Tresare timpul când dau cu clepsidra de pământ și mă privește din ungherul lui. Zâmbește, cu zâmbetul lui bătrân și înțelept, zâmbește când mă vede cum disper. Cum îmi număr firele albe, ridurile, florile ofilite în glastră. Cum mă învârt rătăcită-n propria poveste. Cum te caut în beznă. Zâmbește pentru că el știe că totul are final și că orice aș face nu-l pot evita.

Mă întreb de ce nu putem trăi frumos pur și simplu? Cu toții? De ce este atât de greu? De ce depindem de alții și de ce alții depinde de noi? De ce nu ne eliberăm să trăim pur și simplu?  De ce complicăm cu teorii și cuvinte când totul este atât de simplu… este atât de pregnant în noi? De ce trebuie să ne punem piedici? De ce nu ne putem îmbrățișa când avem chef, de ce nu putem săruta omul după care tânjim, de ce nu putem suna pe cel a cărui absență ne frânge, de ce nu putem respira fără să avem atâtea lațuri de beregată?

De ce oamenii se uită și se urâțesc? De ce se ceartă? De ce se despart? Și dacă se despart, de ce se urăsc? De ce nu pot să se iubească fără să fie împreună? Așa, fără sentimentul de posesivitate, fără nevoia de a-l ține și de a-l avea, fără nevoia de a-i demonstra că poate și singur. Normal că poate, a putut și înainte. 

Și nu e vorba de ce poți sau nu poți, ci de a vrea pur și simplu. Așa că pentru mine nu există nupotrăifărătine, ci nu vreau să trăiesc fără tine! Nu există nu pot, ci nu-mi doresc…

Azi când te-am văzut am vrut să te iau în brațe. Să te strâng tare de tot. Să te pup. Pentru că mi-era al naibii de dor de tine! Și pentru că-s lașă și pentru că nu am vrut să mă crezi slabă de înger, m-am prefăcut că nu-mi pasă. Dar tu mă știi. Mi-a păsat și-mi pasă al naibii de tare! Îmi pasă de fiecare om pe care l-am lăsat în urmă și de fiecare om cu care mi se încrucișează drumurile. Oricât mă mint că nu-mi, îmi!

Vreau doar să trăiesc frumos cu oamenii. Și să mor dacă știu cum se face asta!
Așa că aș avea nevoie de niște ajutor. Ca să fac primul pas.

HugsLovePeace
>.<


Cause it’s all fucking hysterical

Iar am început să visez ciudat. Drumuri premonitorii, oameni pierduți, clădiri înalte ce adăpostesc suflete pe care  le caut.

La final rămân cu șase ore de somn agitat, treziri bruște în bezna nopții, cearcăne până la glezne și senzația că parcă cineva mă pândește după colț.

Cel mai trist mi se pare atunci când vorbești la trecut de cineva care e încă în viață. Aveam o prietenă, cutare era, ea a fost. Și mai trist mi se pare că în momentul prezent nu pot rezona cu nimeni și toți oamenii din viața mea sunt așezați frumos la timpul trecut.

Trec printr-o schimbare aproape radicală și probabil asta mă derutează cumplit.
Îmi reevaluez setul de principii și trec prin sită relațiile.
Cineva-mi spunea să caut oameni noi și să mă hrănesc cu ei. Iar eu îi spuneam c-am obosit să investesc și la final (chiar și după zece ani) să mă trezesc tot singură într-o noapte.

În continuare vă iubesc!

HugsLovePeace
>.<

 


Visătorii

Dacă ar fi vreodată să mă căsătoresc aş vrea să fie cu un om care, uneori, m-ar suprinde cu micul dejun.
Corn cu ciocolată şi cafea.
Înainte de asta m-ar privi tandru şi răbdător şi ar păstra amintirea pe aparatul amintirilor.
M-ar trezi cu zâmbet şi m-ar purta în cârcă până la baie unde m-aş răsfăţa şi alinta. Am râde cât timp el se bărbiereşte şi eu mă zgribulesc sub duş. Ne-am spăla reciproc pe dinţi.

Apoi am trăi cu totul o zi ca asta.

Am merge pe blat cu ratb-ul şi ne-am zgâi la cerul întunecat.
Ne-am tocmi pentru şapte fire de chiparos, iar apoi am merge să bem încă o cafea pe iarbă.
Apoi un film, oarecare. Să ne putem relaxa pe scaunele cinemaului îm acel miros ciudat de îmbâcsit şi nou, închis şi dulceag. Ne-am ţine tot timpul de mână şi am râde la toate fazele lipsite de comic. Dar noi am şti.

Ne-ar fi frig. Am merge apropiaţi. În acelaşi ritm. Cu şoldurile apropiate. 

Muzeul Antipa. Poze amuzante cu babuinii. Orice muzeu. Orice fotografie. Turist în oraşul meu.

Plimbare pe bulevard spre seară. Vin roşu în pahare mari cu picior.

Acasă.

Dragoste şi somn.

Aşa ar trebui trăită o zi ca asta.

Hugs. Love. Peace
>.<