Tag Archives: amintiri

Secretul din ochii lor

Juan Jose Campanella m-a cucerit! Ricardo Darin a ajuns în fruntea actorilor preferaţi, iar Soledad Vilamil mi-a frînt inima cu un gest memorabil din filmul „The secret in their eyes„. Aşa tare m-a marcat că am mai luat trei filme ale lui Campanella pe care intenţionez să le văd în zilele următoare.

Povestea unei crime devine roman şi obsesie pentru Esposito, comisarul care a investigat-o cu 25 de ani în urmă. Nu, nu e un film poliţist, ci un film construit fermecător bazat pe conştiinţă, pe frînturi şi amintiri, dar şi pe o poveste de dragoste care apare (aproape) numai în filme.

Nu-mi place să povestesc filme pentru că mi-e teamă că nu reuşesc să transmit esenţa şi s-ar putea ca din cauza mea să se piardă un spectator. Nu mă pricep aşa bine la cuvinte încît să explic o stare trăită. O durere care-mi apasă pieptul, regret şi dor, dar şi starea aceea de plîns, dar fără lacrimi şi jale. Un plîns tăcut transformat în bucurie.

Camera se mişcă atît de lin de parcă valsez cu personajele. Şi încadraturile strînse parcă-ţi îndeasă noduri în gît. Şi ochii personajelor, ochii lor bîntuie pînă la final. Amorse spre translucid care învăluie bucăţi de personaj în mister. Ah, mi-a plăcut tot! Pînă şi nuanţele care scaldă imaginea şi efectul moralizator… rămîi doar cu amintirile aşa că păstrează-le pe cele frumoase.

Dacă nu te-am convis aşa, poate faptul că a luat Oscarul pentru cel mai bun film străin te poate determina să-l cauţi.

Foto: imdb.com

Filmul meu de regie poate fi văzut aici. Mulţumesc pentru toate cuvintele primite fie pe mess, fie pe blog, telefon sau face to face.

Am strîns peste 500 de voturi şi vă mulţumesc mult şi pentru asta. Concursul continuă pînă pe 25 iunie. Dacă intru în primii 25 la punctaj va avea loc o tragere la sorţi. Nu-s norocoasă din fire, dar poate Universul complotează în favoarea mea şi reuşesc.


fără

vot! mulţumesc pentru cele peste 500 de voturi. sunteţi minunaţi!

dor şi dilme existenţiale.

prima zi de plajă. pe net. cu emoţii în degete. aştept critici şi laude, după caz.

nici nu am baut cafeaua, deci cuvintele nu ies cu rost. doar că zilele astea zîmbesc prosteşte şi fac piruete fără să port rochia de vals. port iluzii deşarte. port orice altceva decît ce trebuie şi asta mă atrage şi mai mult. întotdeauna se duce o bătălie. situaţiile win-win sunt atît de rare.

poate se mai opreşte ploaia şi mă pot linişti să scriu mult şi pasional. propbabil aşa-mi mai irosesc din trăiri. îmi vărs sufletul aici şi între fraze mai conştientizez ceva.

să plouă!

>.<


cînd eram mică credeam toate prostiile

Spune sincer… cînd erai mic(ă) şi se apuca unul să strige în gura mare: cine nu bate din palme mă-sa-i curvă! Băteai din palme? Eu da. Ca disperata. De parcă bătaia palmelor mele semnifica ceva. Şi pe lîngă asta mai erau alte o mie de chestii care presupuneau ceva despre tine şi familia ta dacă nu făceai imediat x lucru. Să nu care cumva să eziţi că la revedere, îţi spunem la revedere…

Evergreen la varsta de 5 ani Pe lîngă asta dacă-mi ziceai ceva de strigoi sau alte (ne)fiinţe de genul ăsta mă pierdeai definitiv. Într-o noapte mi-a povestit un băiat de la bloc (pe care l-am pupat cu pasiune în copilărie) despre vizitele strigoilor (cu menţiunea că în spatele blocului meu este un cimitir imens). 30 de secunde mai tîrziu în toiul verii am sigilat casa de se mirau ai mei de atîta grijă la curent.

Dacă mă punea cineva să mă jur că păstrez un secret. De obicei era vorba de mamă. Dacă spui cuiva moare mama ta. Şi scăpam secretul, că deh, cît să ţin şi eu lacăt la gură. O lună stăteam cu ochii pe mama. Dacă tuşea sau părea bolnavă făceam 50 de mătănii şi 456 de rugăciuni cu menţiunea că jur să nu mă mai jur niciodată pe mama.

Dacă se chiulea în grup şi tu chiar nu aveai chef să pleci, plecai? Plecam. Făceam parte din gaşca oamenilor cu tupeu şi deştepţi ai clasei (generală) care nu putea să-şi strige imaginea. Şi stăteam aiurea pe străzi pînă se făcea ora de mers acasă.

Ah, nu-mi mai amintesc acum decît că o gaşcă de fete de la bloc, mai mari ca mine (aveam 5 ani) m-au pus să pun un ţigan frumos cu ochii verzi de la noi de la bloc (băiatul cu strigoii). Ca să demonstrez că sunt capabilă (semne clare de genă a taurului) şi că nu mi-e frică să îndeplinesc sarcina l-am alergat vreme bună pe băiat să-l pup. Şi l-am pupat pe gură. Direct! 3 ore mai tîrziu maică-mea mă bătea cu cureaua pt ca una din fetele care m-au convins să-l pup a venit la uşă şi m-a pîrît.

Acum că v-am înduioşat cu copilăria mea retardată, nu-i aşa că-mi aplicaţi un vot să plec în vacanţă?

Pînă plec eu în vacanţe recunosc că m-a prins şi pe mine nebunia cu Sex And The City II. Mai ales după ce am văzut trailerul şi la un moment dat apar vreo 7 bucăţi bărbaţi în boxeri în piscină şi multe haine mişto. So, gagici, ne băgăm la un film?


să fie de lungă durată

Am devenit mai tolerantă cu cei din jurul meu. Simt o schimbare în atitudine faţă de oamenii dragi mie. Le arăt mai clar că-mi pasă de ei şi asta-i bine că la capitolul ăsta stăteam prost. La a arăta.

Am revăzut pe facebook nişte poze cu nişte oameni de demult. Şi mi-au plăcut! M-au apucat nostalgii după o perioadă glorioasă – liceul. Apoi am revăzut nişte filmuleţe de la un chef dement. În perioada primei studenţii. Iar nostalgii şi hohote de rîs.

Am avut o adolescenţă-maturizare cum mulţi nu au avut. Şi-o preţuiesc şi acum.

Hm, asta nu înseamnă că nu le mai pot face azi, însă acum capătă al sens. Atunci nu era niciunul, doar momentul în sine.


fără niciun titlu

Nu cred în jurăminte. De niciun fel. Mai ales cele de genul: nu te voi părăsi niciodată, te voi iubi veşnic, nimeni şi nimic nu ne va… Ba da, ne va, cîndva! Nu cred, mai ales că le-am încălcat cu neruşinare. Eu, care-s omul jurămintelor.

Dar nu-i aşa că sunt momentele alea cînd trebuie să le spui?  Şi nu pentru că aşa trebuie, ci pentru că te frămîntă cuvintele şi însemnătatea lor. Aşa am simţit şi eu. Pentru moment, pentru o săptămîna sau chiar ani. Am simţit atîta iubire încît aş fi putut muta munţii sau chiar zbura deasupra lor. Apoi s-a stins. Brusc sau trepat. S-a evaporat.

Şi pentru că se duce asta nu înseamnă că ce am simţit atunci se anulează. Nu, momentul în care te-am strîns în braţe şi ţi-am etalat pe tavă argintată tot din mine, rămîne. Întipărit pe retină, în timpan, în suflet. Şi îl port cu mine, deşi nu mai pot cuprinde cu braţele deschise nici un băţ, darămite să mut munţii.

De aceea, vă recomand să juraţi credinţă şi dragoste veşnică. Pentru că ne topim după planuri şi declaraţii şi promisiuni. Şi de va fi să le încălcaţi nu scuipaţi pe ele. Sunt în noi.

Mîine trăiesc un moment important. Nu ştiu cîtă însemnătate va avea după mîine, dar azi cred că e important. Mîine regizez un proiect drag mie în calitate de studentă. Şi mi-ar plăcea să se anuleze cele pierdute după jurăminte. Aşa, pur şi simplu. Proiectul ăsta e dedicat cuiva şi acel cineva nu mă mai strînge de mînă… şi mîna mea e rece…

şi cam atît. să-mi ţineţi pumnii şi să-mi trimiteţi toate gîndurile voastre pozitive. Nu am emoţii. Sunt liniştită.


prinţesa cu mărgele roşii

Pielea albă contrasta puternic cu roşul sîngeriu al mărgelelor care pacă-i sugrumau gâtul. Le atingea cu mîna draw_woman_window004tremurândă îmbrăcată în dantelă fină de culoare roz pal. Stătea la fereastra zăvorâtă pe care curgeau şiroaie de ape. Ploua pe cîmpuri, ploua în ea.

Pe masă şedea mototolită o hârtie gălbuie pătată cu cerneală. Condeiul cu peniţa ruptă zăcea singuratic pe un colţ al mesei. Camera era întunecată, lucrurile răvăşite, oglinda spartă. Într-un cotlon o ladită maronie cu picturi florale era întredeschisă.

Prinţesa şedea în picioare la fereastră, cu privirea fixă undeva în văzduh, urmărind fulgerele care se reflectau în ochii ei de-un albastru răvăşitor. Profunzimea ochilor, frumuseţea delicată şi blîndeţea zâmbetului au frânt multe inimi de-a lungul anilor.

Îşi smulse brusc mărgelele de la gît. Acestea se loviră de podea, săriră de cîteva ori şi fiecare se ascunseră în cîte-un locşor întunecat. Se sprijini cu mâna de fereastră şi plecă capul.
O rază de lumină se strecură prin obloanele norilor. Dănţuia trist pe gîntul însemnat al prinţesei fără mărgele roşii.


Nemuritoare amintiri…

Ceea ce raneste ramane viu in mine si mi-as dori sa adorm si sa ma trezesc goala, dar nu pot, cand eu ma mutilez cu tot felul de amintiri, cand eu ma ciopartesc, ma uit, ma pierd. Regret profund ca nu sunt in stare sa-mi amintesc lucruri mai putin dureroase … „unde imi sunt cheile ?”

Cuvinte ca acestea mi-au furat inocenta , persoane ca A. si-au batut joc de naivitatea mea, eu, credula si visatoare m-am oferit si m-am pierdut… si cel mai deprimant e ca nu ma regasesc deloc in lumea asta !
Dar cine stie ? Poate intr-o alta viata… poate chiar o sa simt linistea…
Si totusi, dupa atata timp… iti pot povesti totul cu lux de amanunte, asta si alte o mie de faze care dor, care ma transforma intr-o bestie ( si nu ma pot mandri cu o memorie de elefant )… de ce ? De ce nu-mi amintesc ziua in
care am mers acolo cu el ? De ce nu-mi amintesc mesajul de ieri ? Nu am spatiu suficient ? Tot ce tine de „acum” e cumva memoria mea volatila ? Ma scot din priza si gata ? Si gata…

TU CHIAR NU VEZI CA MOR ?