Tag Archives: apocalipsa

Despre apocalipsa din noi

Oamenii au milioane de frici. De ce? Așa-i condiționează mintea. Oamenilor le e frică de ridicol și penibil. De ce? Pentru că și-au construit o imagine. Oamenii caută să îi confirme alții. Se judecă. Se ceartă. Se autosabotează. Dar dacă am fi toți orbi? Sau surzi? Sau nebuni? Sau dezbărcați? Sau analfabeți?  Ar mai conta toate astea? N-ar mai avea nicio valoare. Cum nu au, de fapt.

Continuare

Anunțuri

inutilitatea unui pahar cu apă

Cînd rochia de sînziană nu mai face valuri. Cînd abia-mi trag nasul. Cînd abia-mi strig numele. Cînd toate nu mai au farmec şi cînd cerul bate spre mov, atunci mă apuc să tac.

Privesc paginile blogului meu. Dacă-ar dispărea wordpressul aş pierde toată viaţa mea din ultimii ani. Poate-ar trebui să-mi ofer niscaiva timp să-mi strîng la piept cuvintele.

Sunt un popîndău. Sau mai bine o mangustă. O surată. Ca-n documentarul ăla de pe discovery. Cine mai ştie?

Sesizez cu stupoare că intru în a doua sesiune la facultatea de film. Vă reamintesc că am 25 de ani şi este a treia facultate. Pe prima n-am terminat-o din prea mult idealism. Pe-a doua degeaba. Să văd dacă 3 e cu noroc. Habar nu am ce-o să fac cu viaţa mea, deci aş fi absurdă să am pretenţii de la vieţile celor din jurul meu. Ahm, v-am spus că mă consider un om absurd? Am nevoie de certitudini. Că dacă eu n-o să reuşesc, atunci cineva va reuşi cu siguranţă şi prin el pot trăi şi eu succesul.

Nu mi-e frică. Asta mă înspăimîntă. Că am intrat într-un miserupism stupid şi că mă doare-n voalul de la rochia de mireasă (pe care n-o am) dacă o să încalec p-o şa şi vă spun povestea mea. De unde atîta?

La uşă bate cineva. Se numeşte stare de amorţeală. Am senzaţia că mă iau nişte doruri presărate cu boabe de nostalgii. Pfui, nu era momentul să intr-un visare.

Odată o să vreau să strîng toţi oamenii care s-au perindat, fie şi pentru cîteva momente, fie şi pentru ani în şir prin viaţa mea. Aş prefera înainte de vreo nuntă sau de propria-mi înmormîntare. Şi atunci o să le spun eu lor. Sau poate doar am să-i îmbrăţişez în propria-mi prostie de iertare. Sau o să-i lovesc. Ori vom bea pînă la epuizare şi după aia vom trăi orgia vieţii.

Ţara se duce de rîpă. Aşa aud. Natura nu mai are stare. Stratul de ozon? Nu ştiu dacă mai e. Apocalipsa bate la uşă. Se bate cu amorţeala să cîştige meciul. Marea mă aşteaptă. Şi 12 examene odată cu ea. Nu am bani. Nu ştiu dacă o să am vreodată şi ăsta era marele meu vis cînd eram puradel. Să am mulţi bani şi să locuiesc în nori. Revenind. Băsescu nu face nimic. Nimeni nu face nimic. Se iese în stradă. Aş ieşi şi eu la o bere la o terasă, dar nu are nimeni bere caldă. Cei de la Darma de lîngă Argentin mi-au încălzit două beri la robinet.

Nu am nici început  şi nici final şi iar mă întreb cine sunt eu şi pe cine iubesc mai mult? Pe mine sau starea asta de inutilitate pe care-o trăiesc în acest moment fatidic?

S-a făcut seară.