Tag Archives: atacuri de panica

Momente întipărite

Veneam spre casă într-un 135 aproape gol și urât mirositor de la aurolacul care ședea comod pe scaun. În căști aceleași melodii pe care le tot ascult pe repeat de vreo cinci ani (să tot fie) ale trupei Air (Playground Love și All I need), melodii care încă mă emoționează.

Mp3-ul se încăpățânează să mă aducă în aceeași stare a vremii…

În pasajul de la Muncii cinci mașini lovite. Una după alta așezate în coloană.

În bălțile citadine se reflectă blocurile pe lângă care tot trec de câțiva ani încoace. Uneori privesc câte un balcon până-l pierd cu privirea și uneori mă întreb de câte ori a vrut cineva să zboare de acolo?

Mi-am amintit de perioada neagră a atacurilor de panică, atunci când unica soluție de a le supraviețui era să dispar. Ce paradox, nu?  Mă gândeam frecvent la moarte, atât de frecvent încât devenise parte din mine. Frica mă dobora în fiece zi puțin câte puțin și soluțiile de supraviețuire deveneau incerte.

O transformasem chiar într-o poezie romantică, mare iubitoare de tragedii, fiind. Acest defect uman de a visa cu ochii deschiși la o moarte ca-n Romeo și Julieta, o moarte care să rămână inscripționată de-a lungul vremii. De fapt, nu e nimic frumos în asta. De fapt, nu e nimic.

Acum, ani mai târziu, recunosc că nu mi-aș da viața pentru absolut nimic. Dacă înainte juram credință și devotament chiar cu prețul propriei vieți, acum mă retrag, un biet privitor care-și prețuiește orice momențel.

Nu, nu mi-aș da viața pentru nimeni, oricât de idealist și poetic ar fi. Sunt atât de egoistă încât să refuz vehement măcar să mă gândesc la asta. Și nu pentru că oamenii nu ar merita (asta chiar nu am de unde să știu), ci pentru că acolo în Univers s-ar crea un dezechilibru imens. Nu cred că menirea noastră este să ne sacrificăm, ci să îmbrățișăm.

De la vreme și de la senzația de frig care stăruiește cu îndârjire în coasta mea, de la doruri (tare mi-aș dori să treacă o zi, o dimineață măcar și să nu-mi fie gândul departe), de la întunericul de afară și de la acordurile care parcă pulsează odată cu cordul meu, eram cât p-aci să fiu una cu atmosfera.

Refuz, însă, o stare care mă poate trimite în grota care zace-n mine. Pentru că eu simt nevoia să respir lumina.

HugsLovePeace
>.<

Foto


oameni şi maimuţe

Hai că nu mai înjur pe nimeni. Nu mă mai cert cu nimeni, nici măcar cu mine. Stau cuminte în banca mea şi-mi număr gîndurile firave. Le şi rup pe cele pe care nu le vreau.

Oameni si maimuteLately am învăţat să mă relaxez în momentele critice. Cîteodată îmi controlez atacurile de panică, cîteodată nu. Îmi place cînd reuşesc. Atunci cînt. Aş vrea să nu le mai am niciodată. Nici atacurile de panică şi nici emoţiile puternice care să-mi provoace atacuri.

Nu-mi mai frîng degetele şi nici nu-mi mai rod unghiile. Semn clar de maturizare. Acută, chiar.

Responsabilitatea unui om mare şi cu poveri mă cam doboară, dar na, maică-mea la cincizeci de ani e mai curajoasă ca mine.

Cu maimuţele nu are legătură, dar aşa mi-a plăcut cum sună că am zis să pun un astfel de titlu.

De cînd scriu profi m-am mai cizelat, zic io. Am aşa nişte cuvinte în mine de mă mir şi eu, scot texte pe bandă rulantă uneori.

Am fost la piesa de teatru „Miss Daisy şi şoferul ei” la Teatrul Evreiesc. Piesa este cu iubita mea Maia Morgenstern şi merită să daţi 15 lei pe belet.

Acolo i-am zărit şi pe Bobby Păunescu alături de mumoasa Monica Bârlădeanu (care a fost cu mine-n baie la pipi) şi pe Tudor, fiul Maiei. Sala plină la premieră, telefoanele sună, scaunele scîrţîie şi piesa se joacă…

Hai noroc!

Sursă foto: descoperă.ro