Tag Archives: autoportret

autoportretul meu

azi am fost în facultate. de dimineaţă. arta papă viaţa din om. am zis-o! şi am lucrat la 3 proiecte.

mi-am dat seama că aş fi putut face autoportretul uşor: eu sunt Londra cu mici, dar mici cadre cu o mare neagră învolburată. Aş fi o Londra cu vedere la mare. De-ar fi să fiu.

Mno, m-am împiedicat în altele, dar dacă-ar fi să vorbesc despre mine m-aş descrie cu vorbe cu accent şi miresme de ceaiuri de la cinci şi malurile Tamisei (btw aş vrea să-mi numesc una din fete Tamira) şi Trafalgar Sqare şi magnificele lebede din Hyde Park sau veveriţele prietenoase.

Şi doza de rebeliune şi de libertate să vină din spuma mării învolburate.

Deşi fulguieşte eu tot visez la o zi însorită de martie afară, pe plajă, înfofolită bine într-o pătură imensă şi grea. E un dor care aproape mă doare. Şi parcă am înnebunit cu asta. Am pentru ce să trăiesc, să sper şi să mă trezesc duminica dimineaţa (deşi lucrez)… pentru o zi a lui martie cînd voi fi acolo…

Azi eram în mega şi tîram un coş după mine. În căşti Damien Rice cu Accidental Babies. Am vrut sa tastez un mesaj: mi-e foarte dor de tine, dar nu am curaj să vin să ţi-o spun. nu am cuvinte cu sonor.

Nu am scris nimic. Am mers tot înainte cu gîndurile vraişte printre rafturi.

Vă rog să-mi daţi peste nas cu lepşele pe care nu le-am făcut şi să mă iertaţi că-s aşa porcuşor, dar chiar sunt mai mereu pe fugă.


AUTOportret

Nu credeam vreodată să mă poticnesc în a spune lucruri despre mine… nu credeam vreodată că un Autoportret îmi ca crea atîtea şi atîtea probleme. Sunt blank cu totul. Studenta la regie habar nu are cum să înceapă şi cum să încheie, ce să spună.

Cine sunt? Sunt eu omul din faţa monitorului sau doar mă îmbrac în cuvinte? Cum sunt? Sunt o fire veselă sau tristă? De ce sunt? De ce aleg şi ce?

Oare nu mă cunosc sau doar nu ştiu să vorbesc în imagini?


de toamnă-iarnă zgribulită

Am primit o temă.  Să-mi fac un autoportret.

Pe retină au început să se plimbe imagini. Multe. Şiruri. În care sunt eu? În care sunt eu cu adevărat? S-au suprapus, unele s-au golit instant cînd am clipit, altele au rămas ţepene şi parcă le puteam ţine  între degetele zgribulite. Să nu bată vîntul… să nu zboare…

Toamna in ParisÎmi pare rău de cele care au rămas în întuneric. Acel întuneric pe care nu-l sesizăm cu fiecare clipit. Acel clipit mecanic. Am rămas cu ochii fixaţi într-un punct, miraţi şi totodată înfricoşată. Aş vrea să nu mai pierd nimic. Aş vrea să-mi pot aminti fiecare zi trăită, chiar dacă nu s-a întîmplat nimic memorabil.

Aş vrea să-mi amintesc naşterea şi pe mama care mă pupa pe năsuc. Sau mama care se temea să mă înfeşe ca să nu-mi rupă picioarele. Aş vrea să-mi amintesc ziua în care tata m-a privit cu dragoste şi m-a plimbat în braţe. Era mîndru. Ştiu din poze. Şi aş vrea să retrăiesc aceleaşi senzaţii ca atunci. Sau ca acum trăindu-le.

A fost un test. Mi-am rugat prietenii să-mi spune cele bune şi cele rele despre mine. Să mă oblige să mă privesc în oglindă. Şi să retuşez cu un ruj roşu ce nu e bine. Ce nu e bine pentru mine, pentru sufletul meu. Aş fi vrut să-i rog pe cei care nu mă plac sau care mă urăsc să-mi spună motivele. Aş vrea să ştiu de ce.

Toamna asta e feerică. E poetică şi parcă se scurge-n rime. Deşi mi-e frig mereu, mă bucur că pot simţi asta.

E ca o disecţie binevenită. E ca o autopsie a unui suflet viu.

Am o idee. Să mă arăt lumii. În imagini. Am mai multe. Se joacă în mintea mea. Întîi mă derutează. Procesul creativ. Vine liniştea. Vine inspiraţia.

Toamna asta e albastră. E calmă. E mov. E romantică. E arămie. E umedă. E roşiatică. E o toamnă perfectă de iubit!

Foto: Evergreena