Tag Archives: bani

My manic butterflies

Număr câte săruturi am primit pe clavicula dreaptă, câte pe lobul urechii stângi, câte pe buza de jos. Nu știu. Parcă n-au existat niciodată. Parcă n-au să mai fie vreodată. Neprețuirea lor a devenit praf în vânt. Își pierd valoarea odată ce dispar din gesturile cotidiene, deși există un moment în care crezi că îți vor rămâne pe viață. Sunt doar senzații trecătoare.

Dacă mi-ar fi zis cineva acum x ani că pot privi impasibilă fotografii cu tine și copilul tău, aș fi zis că-i complet nebun. Aș fi urlat la el că nimeni n-o să te iubească așa cum o fac eu! Nimeni n-o să-ți poarte veșnic chipul impregnat în retină, atingerea impregnată în piele, gustul în gură! Nimeni nu te poate iubi ca mine, nici Dumnezeul tău, nici viața și nici Universul!

Hah, acum abia dacă-mi mai amintesc de tine… de tine și de felul în care-mi pronunțai numele, cu r-ul acela gutural. Hah, m-am curățat de prezența ta, nu-ți port nici ranchiună, nici regret. Nu-ți port nimic, decât o amintire vagă a unei nopți împlinite.

Dacă aș fi putut ghici în viitor aș fi făcut exact cum am făcut. Tocmai de aia nu mă interesează ce-mi ascund astrele, cu cine fac casă bună, câți bani o să am în cont, câți copii o să am și dacă or să fie plămădiți din iubire cu-un brunet sau blonziu. Dacă aș putea să mă întorc în timp cred că aș insista să trăiesc mai intens (dacă există acest mai) totul, până la o epuizare absurdă și stupidă. Atunci au farmec.

Trăiesc o oboseală cruntă și plăcută.
Și iată și melodia care merge de minune cu starea asta.

Lăsând la o parte abureala târzie, iar am rămas fără bani. Am băgat cardul, am retras cu delicatețe ultimii bani și cam asta a fost. La nici 10 zile de la venirea lor către mine, eu i-am și cheltuit. Dar m-am distrat și nu-i regret o clipă! Și banii se fac. Și dacă nu se fac se găsesc prieteni care împrumută roșcate sărace.

Mie-mi tot vine să zâmbesc. Deși nu mi se văd dinții de cearcăne. But I Love It!

HugsLovePeace
>.<


fluturii sunt liberi!????

Să nu uiţi asta.

Pentru că mi-e greu şi ciudă şi da, mi-aş dori să nu-mi lipsească niciodată nimic material. Şi nu, nu pentru că-s lacomă, nu pentru că un ochi se închide mai greu de la curent, nu pentru că aş agonisi a snob, ci pentru că atunci cînd nu ai lipsuri existenţa se simplifică şi te poţi ocupa mai mult de spiritualitate.

Ipocrit cel ce spune că nu vrea să-i cadă bani din ceruri şi el să nu facă decît să citească, iubească, zboare, călătorească. Să se bucure de toate plăcerile vieţii. Să vadă Tailanda sau să stea la malul mării Egee pe un şezlong citind Proust sau pictînd apusuri în Egipt.  Făcînd ce vrea, pentru că poate.  Să fie liber ca un fluture.

Viaţa nu e dreaptă! Nu e drept să te naşti ciobit. Nu e drept să tînjeşti după momente pe care le preţuieşti cu disperare pentru că ştii că se termină prea repede. Nu e drept să nu ai un cuib al tău unde să poposeşti la greu.

Nu, nu-i adevărat! Dacă ai nu te nu obişnuieşti cu binele şi nu scad respectul şi foamea pentru spirit. Dacă le ai în tine, rămîn acolo veşnic. E vorba de confort. Confortul mental de a-ţi permite să faci orice şi apoi vine el şi flow-ul.

Şi ce rost are să muncesc o viaţă? Să iau 20 de zile dintr-un an concediu şi să-l petrec cu stresul revenirii la viaţă, la perioada de sărăcie de după. Ce rost are să mă încred într-o pensie pe care nici măcar nu ştiu dac-o mai apuc? Ce rost are să dau viaţă? Cînd din start blestem la moarte şi la lipsuri pe care sufletul le cere?

Sunt foarte nervoasă. Pe tot. Pe nenorocitul de Marius Fleancu care-mi datorează o sumă de bani şi nu are bunul simţ să răspundă la telefon. La niciun telefon. E nesimţire crasă. E de cea mai joasă speţă acest om, un prefăcut şi un nemernic. Şi ştiţi ceva? L-am crezut prieten, cîndva.

Şi ce dacă-mi găsesc un job? Asta nu-mi garantează cu nimic că viaţa mea se va îmbunătăţi considerabil. Nu urăsc bogaţii, nu-mi pasă că alţii au miliarde şi parlamentarii fură şi Lady Gaga are diamante. Mă interesează ce-mi cere sufletul şi ce îndură el.

Aahhhhh. Awwwwaaa. Urlete şi furii.