Tag Archives: biserica

Paștele și iepurașii

Maică-mea e în fibrilații și aproape-n fiecare zi îmi amintește că se apropie Paștele. Și că trebuie să facem curățenie. Din aia cruntă. Cu stat în genunchi și frecat tocurile. Asta după ce a venit duminică șocată de la biserică, pen’că babele s-au caftit pentru trei fire de salcie. Da, la mine-n cameră și  la ușa de la intrare stau atârnate fire de salcie. Mie-mi pare rău de copacii ăștia, tare-s frumoși cu frunze.
În fine… maică-mea e o credincioasă care nu se bate pentru a atinge un popă, pesemne că va deveni așa, iar eu o să fac mișto de ea.

Maică-mea și soră-mea țin post. Le apreciez pentru asta, dar eu mănânc nestingherită cea mai mare bucată de negresă și nu mă simt deloc vinovată, nici pentru calorii, nici pentru păcatul de dulce-n post. Una la mână, nu simt să țin post, doi la mână, ar trebui să am o stare anume ca să o pot face, dar nu cred în el. Mai bine țin o cură detoxifiantă. Și mă abțin să înjur sau să vreau să lovesc anumite persoane. Zic.

Îmi amintesc că de Paște mă înnoiam. Asta mi-era fericirea. Nu mi-au plăcut ouăle colorate (excesul m-a dat gata), nici drobul și nici carnea de miel.
Mi-a plăcut să merg la slujbă la Moldova, unde am simțit într-adevăr o emoție atunci când am luat lumina. Doi ani. În rest, motiv de aglomerație și nervi în noaptea de Înviere. Nu mai bine stau acasă? Mă uit la un film?

Nu am simțit niciodată sărbătoarea asta. Ca să nu mai zic că dacă mai văd un iepuraș îi dau un șut în cap. Că nu mai pot cu ei și cu iarba lor fakeuită în coșulețele lor împletite cu mustățile lor enervante. Mă îngozește gândul că enoriașii se vor îngrămădi în magazine și că vor lua cu asalt tarabele. Mă voi închide-n casă, e clar!

Și mă mai enervează că-n vacanță toată lumea pleacă acasă. Dar casa mea e aici. Eu unde să mă duc?

Și chiar acum mi-aș dori să fumez o țigară. Lângă ultima gură de vin din stash-ul evergreenesc. Dar eu îmi doresc multe și primesc insuficient așa că mai bine mă uit la un film.

HugsLovePeace
>.<


alegeri şi spirit

Azi am fost la tata în vizită. El este tot acolo. Anotimpurile se schimbă. Eu mă schimb, dar el este doi metri sub pămînt în beznă. M-am gîndit dacă ştie că-s acolo. Mi-am zis că probabil că nu. Probabil că spiritul lui evoluează în Univers şi m-a uitat aici.

Mi-am adus aminte de un afiş de la IML care suna cam aşa: persoanele care vor fi incinerate nu beneficiază de slujbă religioasă, deci drumul spre iad este pavat cu niscaiva cenuşă.

Eu nu m-am decis dacă să cred în rai sau în iad. Dacă această bătălie înger – demon mă convinge sau dacă ader la conştiinţa de sine, la libertatea spiritului după moartea trupului. Cert e că orice aş alege parcă e o teamă să nu dau rateu şi să fie alcumva. Adică nu pot să mă dedic cu totul întru o credinţă. Cred! Şi asta mă defineşte, dar nu-s religioasă, nu respect canoane, nu ţin posturile şi nu merg la biserică la liturghii. Prefer biserica pustie pentru că de cele mai multe ori mă ia plînsul şi simt nevoia să mă simt în largul meu.

Aş vrea să fiu incinerată, însă s-ar putea ca sufletul meu să aibă de suferit în urma unei decizii de genul ăsta. Şi mă întreb, oare nu există niciun american în rai? Ei care umblă cu vazele cu cenuşă la purtător? Şi pînă la urmă este vorba de propriile credinţe şi de valorile pe care le are fiecare, nu de ars sau pămînt. Nu?

Însă eu mi le găsesc greu pe ale mele. Pe lîngă cele 10 porunci, care mi se par rezonabile, mai sunt alte mii care construiesc omul.