Tag Archives: cer

fără zbor, doar pămînt

Cînd a murit tata lumea mea a căpătat un alt sens. Atunci am decis că ori de cîte ori pic, îmi amintesc de ziua aceea cînd mi-am luat adio de la el. De momentul acela cînd s-au sfîrşit toate şi toate-au început. De sunetul pămîntului aruncat pe lemnul coşciugului. De acel strigăt pe care lemnul-l scotea la fiecare izbire de betonul cavoului. De strigătul meu disperat: mai stai!

Crucea lui în bătaia tristă a soarelui şi mai apoi plouată mi-a rămas povară pe umeri. Atunci am decis că n-am să-mi bat joc de viaţa mea, de fericirea mea, de sufletul meu.

E ciudat cum viaţa te izbeşte atunci cînd dai noroc cu moartea. Cum vine ea, şireată şi parcă-ţi zîmbeşte malefic mustrîndu-te că eşti uituc.

Şi de atunci caut motive să-mi întreţin starea aceasta de recunoştinţă care poate pare stupidă: bine că trăiesc! Pentru că, ştiţi, dacă trăieşti poţi face atîtea… în schimb dacă mori habar nu ai că lumea cealaltă sau posibila reîncarnare îţi pot oferi atîtea oportunităţi. Aşa că, mă bucur pentru acest simplu fapt, că trăiesc.

Mi-e dor de dragoste. De valsul acela pe acorduri de vioară şi pian care în tandem cu inima te îndeamnă la piruete infinite. Mi-e dor să simt cu fiecare por. Să fiu dependentă de-o privire. Să zac în agonia momentelor de despărţire şi să tresar la orice atingere. Mi-e dor să plîng din dragoste. Să cred cu tărie că nimic nu-mi va zdrobi ceea ce fluturii mei au construit cu atîta dedicaţie. Mi-e dor pînă şi de ce n-am apucat să trăiesc.

Mă uit în oglindă şi uneori nu mă recunosc. Nici de-a naibii. Oricît m-aş schimonosi, parcă tot nu-mi vine să cred că eu sunt cea din oglindă. Sau poate sunt doar proiecţia propriei mele minţi. Poate sunt cît o unghie în alte realităţi sau poate am ochii mov. Apoi încep să mă strîng cu putere să văd dacă mă simt. Şi da, mi-s eu, cea cu ochii umflaţi de plîns care se schimonoseşte de durere în oglindă.

Dar asta înseamnă că încă trăiesc. Că plîng de dor.


beton pe talpă

azi mi-a fost rău. în loc să stau să bolesc am plecat la mama. unde am bolit, dar mama a avut grijă să-mi fie bine. unde am mîncat cu poftă şi am stat degeaba. mîine merg la medic. mi-e aşa o silă… însă merg. sper să nu-mi fie mai rău de atît pentru că un astfel de rău e destul de… hmm, rău?!?

vremea asta e tîmpită. seamănă cu mine. dar cerul este grozav! nu am mai văzut niciodată un asemenea albastru astfel încît luna pare şi mai graţioasă ca de obicei. aşa că m-am oprit în mijlocul străzii vorbind singură despre ce frumos e cerul. noroc că nu erau trecători.

aseară am fost la excalibur şi ne-am ospătat. Doamne! dezmăţ culinar. papilele mele au spus Aleluia. apoi am mers în fuchsia. eram curioasă. şi da, am dansat house comercial şi m-am distrat. chiar am ştiut unele piese.

mîine mă duc la tata. nu am fost niciodată singură la el. cînd mă gîndesc că n-o să-l mai văd niciodată simt că mă sufoc. apoi încet reînvăţ să respir. de dragul a ce? habar nu am. aşa e normal. tu – om viu respiri – el om mort nu respiră poate nici nu mai vede de acolo.

am intrat într-o stare ciudată. nu-i depresie, mă jur! doar că nu-mi mai pasă. şi nu mai dau doi bani pe unele lucruri care valorau enorm pînă de curînd. rotiţele se învîrt pentru că le-am tot uns. e bună şi inerţia asta la ceva. mă simt neputincioasă raportîndu-mă la univers şi la miliardele de gînduri care-mi invadează mintea. nici nu le pot opri şi nici ignora. de aia trec la nepăsare. sunt acolo, dar mă prefac.

aş pleca acum la mare. urăsc toţi oamenii care au fost. uite-aşa. pentru că pot. şi ce dacă nu-i vreme? nu mi-e dor de plajă şi loţiune pe corp, ci de briză, pulover gros, nisip în păr, frig.

e sîmbătă seara şi oamenii lenevesc sau se distrează. sper ca oamenii trişti (aşa ca mine) şi epuizaţi (aşa ca tine) să se trezească mîine zîmbind a primăvară.