Tag Archives: cine sunt eu

Threesome

Noi trei.
Eu.

Cine spun/cred eu că sunt.
Cine spun/cred ceilalți că sunt.

Mi-e dor să fiu pe un platou de filmare. Dar dor din ăla cum n-am mai simțit de multă vreme.

E iar vineri. Ce ciudat, parcă ieri era vineri. Îmi place când mă întreabă oamenii ce fac în wk? Oamenii cu joburi. Și eu le răspund relaxată: nimic. Same shit like always, doar că nu mă deplasez la școală.

Mi-e dor să mă plimb. Dar să fie soare. Ca azi. Azi m-am prefăcut că-s străină de București și am pus o meclă mirată. Le-am zâmbit oamenilor. Ei nu au zâmbit înapoi, decât un medic de la Urgențe. Eram amândoi cârpiți de somn, dar el a fost drăguț și mi-a răspuns zâmbind. Ce credeți? El chiar era străin.

E iar vineri. Și-mi place asta. Mă cuibăresc în casă. Am tortilla și vin roșu, noapte albă, filme franțuzești. Home alone special (limited) edition.

Unele întâmplări vin peste mine și mă sugrumă. Apoi mă ridică și-mi ghidează privirea înțepenită spre alte perspective și iată cum viața se prezintă sub alte coordonate. Unele întâmplări mă determină să plec mai departe fără să mai privesc o secundă în urmă, deși fragilă din fire (nu ratați ironia), plec rănită.

Uneori (mă) citesc.
Ies din cerc.
Am găsit o crăpătură și mă strecor afară.

Să vă fie soare, bine, cald! Și dacă vă gândiți măcar o secundă la mine, să zâmbiți. Le primesc. Mă alint cu ele.

HugsLovePeace
>.<


Din copac

Evergreen e genul de femeie-om care bea un caffe latte cu iubita fostului iubit și nu intenționează să-i toarne cianură în pahar. Ba chiar îi face și plăcere! Fără să ajungă acasă și să zgârie pereții sau s-o bârfească cu o prietenă dispusă de nopți albe. Fără s-o analizeze sau s-o compare. Fără să simtă nevoia s-o identifice alături de el, ci o ia separat. Fără s-o ridice în slăvi și fără să lege relația vieții.

Evergreen e genul de femeie-om care doarme cu fostul iubit cu care a împărțit trei ani cândva. Iese cu el în club, dansează, vorbesc toate tâmpeniile și agață gagici împreună. A doua zi împart mahmureala și cafeaua.

Evergreen e genul de femeie-om care crede cu tărie că fiecare om are ceva bun. Atâta timp cât este iubit de alt om, înseamnă că poartă ceva frumos. Și n-am cunoscut om neiubit până astăzi. Ei or fi, dar nu-s în raza mea de acțiune. Și Evergreen învață să-i respecte pe toți, măcar pentru că împart aceeași planetă.

Evegreen nu mai analizează viețile altora. Este îndeajuns a ei. Îi primește cu brațele larg deschise pe oamenii dragi, împarte cu ei momentele, le ține umărul să se sprijine și se sprijină și ea. Vrea să fie fericiți, ei, frumoșii. Vrea să le fie bine, dar știe că nu mai stă în puterea ei, de fapt nu a stat niciodată fericirea lor în puterea ei. Doar și-a asumat acest rol… cândva, când era mică și prostănacă. Oamenii sunt fericiți ei singuri și împart emoția. Care-i acolo s-o primească e numai bine.

Acum mi-e bine.
E o stare de bine, aproape spre exuberant că am făcut gimnastică zâmbind.
Mi-e sete de filme (am terminat filmografia lui Tarantino) și de cărți, chiar și cele de specialitate.
Mi-e dragă viața mea.
Ronțăi morcovi și ascult muzică veselă.

HugsLovePeace
>.<


sunt don’şoara Nimeni

Am văzut Mr Nobody şi m-au plesnit din nou întrebările.

Unde mi se duc anii? Eu exist sau sunt proiecţia unei bătrânici cu 50 de pisici ce se vrea tânără, rebelă şi labilă? Cum e timpul şi unde se duce tot? De ce nu mai pot să mă fac bebeluş la loc, de ce singura cale este într-un singur sens?

Dacă aş şti ce-mi rezervă viitorul aş alege mai uşor? De ce sunt nefericită acum cu suma tuturor alegerilor mele? Dacă plouă acum este pentru că eu sunt plină de ploi şi vijelii ori e pura coincidenţă a naturii de a fi în tandem cu moartea şi mânia mea?

O să reuşesc? O să mor într-o condiţie mizeră? O să mă accept vreodată sau o s-o ţin într-o dulce visare până moare orice urmă de ovul şi de viaţă şi se duce dracului perpetuarea speciei mele proprii şi desigur pic în depresie la 35 de ani că n-am făcut nimic.

Mai e timp. Aşa mi se zice în cască. Timpul cui? UNDE S-AU DUS ANII mei? Cine-i contabilizează şi unde sunt? Vreau arhiva lor pentru că vreau să ştiu cum eram acum 10 ani, dacă plângeam la fel de des şi dacă mă măcinau aceleaşi mizerii care mâine îmi vor părea inutile.

Bătrâneţea este oribilă. Cred că este modul prin care Divinitatea-şi ia revanşa la acest joc de şah. Singura mişcare este să nu facă nicio mişcare, doar să ne urmărească cum murim încet şi sigur. Cum devenim scârboşi, urât mirositori, bolnavi, cu pielea lăsată, cu gura goală, cu păr lipsă.

Nu e corect! Eu pierd din start!

Mai multe despre film pe Şuete