Tag Archives: copilarie

Pas que je suis l’enfant terrible

Mi-am prins părul în două codițe a la Sailor Moon. Sunt micuțe pentru că maman mă duce mereu la frizer și mă tunde castron. De data asta am reușit să mă fofilez, mizând pe întâmplarea de data trecută, când doamna frizeriță mi-a ciuntit o ureche. Mersul la frizerie e pentru mine mai ceva ca mersul la stomatolog.

Mi-am pus fustița de marinar și tricoul alb, ciupit în partea dreaptă. L-am agățat când m-am urcat în copac pentru corcodușe, dar nu-mi pare rău. Am strâns o groază și le-am mâncat nespălate până am simțit că fac poc. Maman m-a certat că era tricou bun, dar nu mai contează acum. Probabil că o să se facă o gaură mare pentru că tot bag degetul în ea. Sigur o s-o lărgesc suficient cât maman să-mi arunce tricoul. Nu mă sperie, nu e nici măcar preferatul meu.

Am expadrilele în care pot să-l alerg cum trebuie pe vecinul de la 9. Ăla cu ochii verzi care-mi place de mor. Azi o să-l pup de nu se vede. Îl înghesui la colțul blocului și îl pup. Presimt că o să afle maman și o să-mi dea o mamă de bătaie de-o s-o țin minte până în adolescență, dar cum zic oamenii mari (din care-mi place uneori să citez): carpe diem! Să diem, zic!

Sigur tata o să mă verifice la bastonașe și la citire. Ceea ce nu înțeleg pentru că am numai cinci ani și după ultimele calcule mai am vreo doi ani până merg la școală și oricum acolo o iau de la capăt. Probabil o să mă plictisesc crunt în timp ce colegii învață chestiile astea. Mie mi-ar plăcea să mă lase până seara să mă joc cu mașinuțele și să tund păpușile.

Ah, mi-am amintit de ultima ispravă. Pentru că nu-mi place la frizerie și pentru că vreau să am părul lung până la glezne, m-am pus să tund păpușile. Am așteptat două săptămâni să le crească părul și nimic. Am aflat ulterior că nu le mai crește. Ce ciudățenie, dacă tot arată ca niște oameni nu pot să și funcționeze ca unii.

Mi-a cerut prietenia vecinul de la 1. I-am zis că nu. Că vreau să mai copilăresc vreo 3 ani și după aia să mă gândesc serios la viitorul meu. Mi-a făcut tot felul de daruri, mici surprize pe preșul de la ușă: o gumă turbo, o cutie de bonibon, dar eu nimic. L-am ținut de mână în două rânduri, ca să-i încălzesc inima și să nu cumva să uite că are sentimente pentru mine, dar cam atât. Vecinul de la 1 e scump și în sinea mea știu că ne-ar fi bine, dar mă încăpățânez să cred că n-am nevoie. Și asta pentru că tipul de la grădi din grupa mare mi-a zis că mă iubește, dar a pupat-o pe colega lui cu părul lung până la glezne.

Nu-i dau prietenia. Și nici nu mai ies în fața blocului. Și nici nu-l mai sun pe fix să-l rog să dea pe tvr 1 că e tom și jerry. Dar mă gândesc în fiecare zi la el. E frumos vecinul de la 1. Presimt că până mă trezesc eu o s-o placă pe Cornelia de la 7. Așa se întâmplă…

Am stat pe afară azi, dar toți sunt la ștrand sau la bunici. Așa că am stat pe gard și m-am jucat cu gaura din tricou. Până m-a strigat mama să mă duc la masă și la teme. A mai trecut o zi fără să mi se întâmple nimic spectaculos.

 

Celelalte peripeții aici, aici și aici.

Anunțuri

L’enfant terrible et une petite pomme

Nu mi-au plăcut merele! Poate pentru că au fost atât de la îndemână, încât tânjeam pe lângă tarabele din piață la orice altceva. Cum ar fi portocalele. De câte ori desfăceam o portocală o desfăceam în formă de floare și-mi sărea zeamă din aia acidă în ochi. Jumate de oră bâjbâiam înlăcrimată și până să apuc să mănânc feliile desfăcute frumos în poală, ele începeau să se scorojească.

Nu-mi plăcea să mă îmbrac în fuste pentru că dacă bătea vântul se ridicau și se vedeau chiloțeii. Și aveam o problemă cu chiloțeii care-mi intrat tot timpul în… înțelegeți (am roșit puțin) dumneavoastră și mă scotea din sărite lucrul ăsta. Plus că s-a întâmplat o dată și m-a văzut crăcănici, un băiat de la bloc, și-a povestit tuturor. Jenant. N-am mai ieșit o săptămână (mint, o zi pt că făcusem febră) din casă.

Așa că dacă purtam pantaloni mă prefăceam că uit să-mi pun chiloței, deși erau drăguți, păreau din pluș cu desene pe ei. Aveam unii preferați, cu mere roșii și verzi (yeak) cu care mă înțelegeam bine, dar mama îmi zicea că nu pot să iau aceeași pereche o săptămână.

Am primit cadou de Paște o salopetă de blugi. Pe care am îmbrăcat-o cu o mândrie aproape desăvârșită. Am renunțat la jocurile de genul verde stop pentru a nu periclita noua mea achiziție. Am renunțat chiar la înghețata de vișine pentru a nu mă păta, eu având un dar divin de a vărsa orice pe mine. Am ieșit afară. Am stat două ore cuminte cu fundul pe gard în timp ce oamenii aceia mici pe care nu-i înțelegeam, dar cu care obligată de circumstanțe, îmi petreceam vremea, alergau ca niște descreierați. Eu, știind că port în mine ghinionul, nu m-am clintit de teamă să nu fac ceva noii salopete. Îmi amorțise fundul, pesemne aveam urmele gardului bine tatuate pe corp, dar nu conta, eram splendidă.

Într-un târziu m-am lăsat convinsă de un băiat (țigan,9 ani, ochi verzi, frumos și arogant) să jucăm alergatea. Ce putea să se întâmple? Era aproape ora de intrat în casă, n-aveam de gând să mă milogesc mimând lacrimile să mai primesc jumate de oră de stat afară, deci să ne jucăm. Am picat eu să alerg pe cineva. Și-am alergat. În momentul în care am întreprins o săritură performantă peste un gard destul de înalt pentru statura mea de atunci, mi-am agățat salopeta într-un fier ieșit în afară.

Am rămas c-o gaură impresionantă pe piciorul stâng. Am privit spre cer și am înțeles totul. Mi-am luat la revedere de la acele trupuri firave fără minte și-am pornit cele trei etaje pe scări (cu speranța că Roxi, cățeaua de la 1, nu este la ușă) și cu un întreg discurs mincinos prin care susțineam că, Doamne, s-a rupt? Oare când? Am stat numai pe gard.

Nu m-au bătut ai mei. Mama mi-a cusut un măr în loc. Cumpărat de la mercerie. Aveau acolo petice în formă de portocale, pepene, fluturi, dar mama (știind că detest merele) mi-a cusut un măr verde. O lună mai târziu am militat pentru scurtarea salopetei. Au dispărut și cracii lungi și a dispărut și mărul.

HugsLovePeace
>.<


Je suis l’enfant terrible

M-am dus și eu ca tot copilul cu vreme de pierdut și pietre de lovit pe celebrul Lac al Morii. Auzisem de la un bătrân care-și făcea veacul prin cavouri și cu care mai împărțeam din când în când pachetul de la școală (dar divaghez si nu-i bine), că sub apă sunt o biserică și un cimitir și că dacă scade nivelul apei se vede turla. Impresionant, mi-am zis, deși n-am înțeles eu prea bine treaba cu comuniștii care au venit în anii 1950 și au cotropit țara, după care el s-a îmbătat cu vodca din dotare și-a bolborosit câteva fraze necunoscute mie.

Deci e vară și eu am rămas în oraș, așa că am aflat prin metode proprii cum ajung în zonă și am decis să plec să explorez adevărul. Am stat câteva ore bune așteptând să scadă nivelul apei. M-am uitat la baraj până m-a luat amețeala și probabil m-am îngălbenit sau învinețit că o tanti drăguță mi-a dat să mănânc un cub de zahăr brun. Și apoi mi-a dat apă. Ar fi fost bună niște citronadă, dar n-am ridicat pretenții. M-a întrebat cine sunt și ce caut, dar am răspuns evaziv și m-am sustras cu îndeletnicire spre alt mal.

M-a luat agitația de la câți țânari roiau în jurul meu. Parcă veneau doar la mine. Probabil de la câte dulciuri am mâncat atunci în parc, cică se spune că ăștia trag la oamenii cu sângele dulce. Al meu e roz-mov-verde-albastru și dulce, deci îi înțeleg. Turla nimic, nivelul nimic, foame mi s-a făcut. M-am gândit că aș putea să pescuiesc și am încropit un fel de undiță. Am scormonit după râme. Cele trebuincioase din vremea când mă lua tata cu el la pește. Nimic. Mi-am dorit să fiu pescăruș să pot să zbor să prind pește pe care să nu-l mai prăjesc, ci doar să-l mănânc. Apoi mi-am amintit că maică-mii îi era frică de pești și că noi mereu făceam glume pe seama ei. Cam macabre că o alergam prin casă cu peștele care se zbătea. Ce amintiri.

La ceva distanță de mine am auzit niște foșnete care m-au scos din visare. Mi-a sărit nițel inima din piept, dar de regulă sunt o persoană curajoasă. Și al naibii de curioasă.

În iarbă se zbătea un pescăruș c-o aripă sucită din care-i curgea sânge. Am vrut să pun mâna pe el, dar era speriat. Îi auzeam inima de la o poștă. Pe lângă mine s-au strâns niște oameni mari, dar au plecat strâmbând din nas. Am întrebat un nene dacă e doctor de animale și chiar am strigat (ca-n filme): cineva să cheme un doctor de animale! Nu m-a bagat nimeni în seamă.

Am luat pescărușul în brațe. Nu s-a mai zbătut. A stat cuminte. Soarele a început să apună. Încet-încet. Ceilalți pescăruși prindeau în continuare pești, nivelul era același, tânțarii roiau, mie nu-mi mai era nici foame și nici sete. Soarele roșu a înroșit și lacul și oamenii și aleile. Și pescărușul pe mine. Mi-a pătat cu sânge pantalonii preferați, dar l-am iertat că situația era de-așa natură.

Până soarele s-a înecat în Lac, pescărușul a murit. Nu, nu i-am făcut groapă. L-am lăsat unde l-am găsit. M-am spălat pe mâini de sângele uscat. M-am scărpinat bine unde m-au ciupit țânțarii. Am mai verificat o dată nivelul apei și apoi m-am dus spre casă. Era deja noapte.

HugsLovePeace
>.<


L’enfant terrible

M-am dus la vânzătorul ambulant de vată pe băț roz-mov-verde-albastră și i-am cerut cea mai mare și pufoasă tentație pe care mi-o poate oferi. Pe lângă imensitatea multicoloră mi-a dat și un măr glazurat cu zahăr ars și niște șampon într-un tub cu imaginile șterse, cică să mă ocup să fac baloane. A zis că gumă turbo nu mai are, iar cip cip-ul e pe sfârșite și o să fac multe carii. I-am plătit cu frunze proaspete, am zâmbit ștrengărește și m-am dat mare în fața plozilor din jur.

Nu m-am abținut și-am șterpelit de pe taraba femeii cu păr portocaliu și salopetă din reiat kaki, o acadea. Am început să cânt țopăind căprește: I wanna suck on your lollipop, ta na na na nam. O tanti cu părul alb ca varul m-a oprit, m-a bătut pe umăr, mi-a zis ntz ntz dând din cap și mi-a tradus la ureche ce înseamnă acest vers. Am scăpat acadeaua pe asfaltul găurit din care ies (ciudat) fire răzlețe de iarbă, aceasta s-a făcut țăndări și-am fugit oripilată.

Un nene cu o pălărie fistichie, pleoștită pe-o parte, strigă în gura mare: nu dați banii pe prostii, faceți poze la copii. Colorata azi e gata. Normal că m-am apropiat de el și m-am zgâit vreme îndelungată la toate fețele alea din poze. Toți râdeau cu gurile până la urechi ori în cârca părinților ori călare pe-o căprioară cu un ochi lipsă ori pur și simplu direct la mine. M-am dus la nenea fotograful (am aflat între timp numele lui), dar mi-a zis că nu face fotografii copiilor singuri. Am ridicat din umeri. Mi-a explicat că e ilegal. Am ridicat din nou din umeri.

Am făcut doi pași ușor bosumflată. M-am uitat în jur la persoane cu care aș fi putut pretinde că-s în cârdășie, doar-doar mă prind și eu în poză. Nimic. Până într-un moment când o familie cu un copil, cam de-o seamă cu mine, se așează zâmbăreață la poză. Când să facă aparatul clic, am sărit și eu pe lângă ei. Mi-a ieșit jumate de corp, puțin șters, dar am râs cu gura până la urechi. După ce am luat poza am realizat că-mi lipsesc cam mulți dinți și poate pentru o vreme ar trebui să zâmbesc cu gura închisă.

Am burta plină de dulciuri. Probabil că în stomacul meu s-a înființat o fabrică de bomboane. Și în buzunarul drept stă amintirea mea de azi. Probabil că ei au ajuns acasă și se uită împreună la desene animate.

Eu am să mai zăbovesc o vreme pe aici…

Foto

HugsLovePeace
>.<


Caleidoscop emoțional

Am avut și eu un caleidoscop. Era roșu. Îl puneam în lumină și-l învârteam până mă lua bâțu’. Apoi am trecut la un televizoraș în miniatură. Verde. Te uitai printr-o găurică și vedeai imagini semi porno cu domni și doamne din trecut. Nu puteam determina perioada. Am avut și diapozitiv. M-am uitat de atâtea ori că am rupt și filmele și am stricat și mașinăria. Făceam umbre pe pereți și-mi imaginam diverse. Trăiam cu impresia că am ce să spun lumii. Mă prefăceam că prezint nu știu ce emisiuni ca să pot învăța la istorie. Și mă uitam la reflexia din șifonier și eram mândră de mine. Apoi mi-am dorit să fiu Tom Cat și să stau într-un tomberon pentru că viața mea era de căcat și viața lui era mai mișto. Nu știu de ce-mi doresc atât să trăiesc în papucii altcuiva. Ahm, sunt omul care se minte cel mai mult ca să poată supraviețui. Ahm, cât patetism.

Acum, când am șansa să spun ceva lumii, ceva din mine sau despre mine, sufăr de blocaj creativo-emoțional. Sunt blank. Am mii și miliarde de idei cât o constelație și toate-mi par bune și de dat mai departe. Până mă apuc să le așez pe foaie. Mizerii. Selecția curului! Nu am trăit nimic. Nu am nimic de spus. Caut cavernă cu wireless. Pe perioadă nedeterminată.

Azi am revăzut o secvență din mândrie și prejudecată. Nu-mi mai amintesc filmul, doar rochia Kierei acolo în bibliotecă. Aia verde. În fine și în secvența aia se făcea că ea ieșise să ia o gură de aer când se crăpa de ziuă, iar el venea pe un câmp perfect în întâmpinarea ei. La ea se întâmpla asta, fizic, da… prin mintea regizorului, da… pus cu mâna din scenariu, dar la ea se întâmpla! La mine nu! Io dacă ies la șase dimineața pe ștrase nu vine niciun prinț, nicio căruță și nici Vasile de la dugheana din colț. Voi fi eu și maidanezii și nemernica de durere de cap, pesemne. Nu vin nici dacă-i chem. Oamenii normali dorm la șase.

Alexa zice că am contactat virusul heliobacter nu știu cum la stomac. Și că dacă nu merg la medic fac cancer. Io [i zic că mă duc, ce dracu. Dar ăia o să mă pună să fac endoscopie și mi-e frică. Mai bine să-mi ia sânge.  După care îmi zice că mnah, e nasol când ești singur, dar e nasol și când ești în relație, că de fapt totul se rezumă la cineva care să te țină în brațe. Că până la urmă tot singur ești. La care io zic, mnah, să mă țină dracu cineva în brațe că o iau la vale… apoi râdem pentru că vorbim murdar despre amor.

*** oamenii se mint când spun că dorm împreună. pentru că somnul îi desparte. îi separă. deci nu-s împreună, ci separat. sunt două trupuri deconectate care se înghiontesc sau se ceartă pe-o bucată de pătură. și nici măcar nu-s conștiente… ele, trupurile…

Am o viziune cam pesimistă asupra vieții. Tind să mă fofilez de la teme și să mă întind aci pe blog. Îmi vine a fuma în dracii ăia mari, dar în continuare am o greață care mă scoate din sărite. Da, am luat metroclopramid. O fi greață de viață. Ah, nu. Prințesa tragediei doarme, e doar o gastrită nemernică. Ticăloasa! Acum în prag de sesiune și-a găsit!

HugsLovePeace
>.<

 

Foto


şerbet de trandafiri şi vata multicoloră pe beţe jucăuşe

Am nimerit în Kaufland la raftul cu şerbet. ŞERBEEEET, mi-am zis. L-am ales pe cel care mi-a alinat copilăria cînd nu se găsea nici milka şi nici poiana, pe cel de trandafiri pe care-l hăpăiam cu poftă şi-l stingeam cu apă. Doamne, ce gust dement! Ăsta nu e aşa bun. Parcă e săpun de trandafiri. Nu, nu am mîncat săpun, dar asociez gustul cu mirosul şi-mi iese o nebunie. Se mai întîmplă. Să miroşi ceva care are gust ca altceva şi invers? Mie da.

Am mîncat 3 linguri şi m-a luat cu leşin. Doamne, unde încăpea tot cînd eram mică?

Acum că tot m-a izbit starea de euforie din nostalgie pentru copilăria pierdută mi-am adus aminte că la noi pe stradă, într-o zonă cu case şi puradei unde nu prea mă lăsa mama se deschisese un pseudomagazin cu vată pe băţ. Era ca şi cum cad bani din cer acum cînd am nevoie. Era un rai al copilului. Şi nu numai că aveam vată pe băţ la doi paşi, dar mai era şi colorată: roz şi bleu. Păi ce-mi mai trebuia? Tot restul de la piaţă mi-l şuteam pentru asta. Da, furam restul să-mi iau dulciuri, ce?

La un moment dat era şi o ofertă. La 10 beţe primeai o vată gratis. GRATIS!!!  Ce culoare vrei tu. Moaaaa. Strîngeam la beţe din alea pînă căpiam pentru o amărîtă de vată pe băţ. Acum pur şi simplu întind banii, iau vata şi-o arunc jumate la coş.

Şi am primit şi comentariul ăsta de m-a dat pe spate complet:

„Hey! Astazi am dat intamplator peste blogul tau. Nu stiu de ce astazi cand tocmai imi puneam si eu atatea „de ce-uri” despre viata si se auzeau „furtunile”. Dupa ce „te-am cunoscut” asa un pic parca s-a mai instalat o liniste in sufletul meu. Si nu e vorba despre linistea aia ca nu numai eu am „de ce-uri”(:vde ce traim , de ce murim, de ce facem asta si asta) si ca mai e altcineva la fel.E linistea ca cineva se zbate la fel ca tine sa-si gaseasca calea.Si te simti pe aceeasi lungime de unda.Amorteala ta si miserupismul sunt constructive.

Tu nu ai un inceput , dar esti o continuare. Finalul o sa ti-l gasesti, desi a cauta finalul inseamna sa-(ti) pierzi farmecul.

Scrii frumos despre tine si despre viata, te plimbi cu rolele, citesti si plangi la filme, esti entuziasmata de ceea ce faci la Regie , faci ceea ce-ti place.Asta e utilitatea ta. Pe mine citindu-te m-ai facut sa zambesc , sa-mi dea o lacrima, sa-ti scriu.

Pragmatic trebuie sa-ti gasesti un job , real life e cam crunta , dar cel putin pe blogul asta ai lumea ta , asa cum o vezi tu, n-ai uitat de visele tale , blogul asta o sa-ti stea marturie si o sa ai si purcoiul ala de bani, pentru ca din ce am vazut eu esti o curajoasa.

Nu stiu de ce dar am simtit sa ma dau cu parerea.

Cu drag,
Miha”

După ce am citit asta am decis să mă … în toate topurile blogurilor din univers. Da domne, eu sunt eu şi datorită oamenilor ca Miha sunt acilea. Şi dacă-s 3 de genul ăsta, nu-mi trebuie mai mult. Că io vă iubesc, bă! Am zis!

Foto: http://www.pink-mania.info

Mda, vot!

Over,


cînd eram mică credeam toate prostiile

Spune sincer… cînd erai mic(ă) şi se apuca unul să strige în gura mare: cine nu bate din palme mă-sa-i curvă! Băteai din palme? Eu da. Ca disperata. De parcă bătaia palmelor mele semnifica ceva. Şi pe lîngă asta mai erau alte o mie de chestii care presupuneau ceva despre tine şi familia ta dacă nu făceai imediat x lucru. Să nu care cumva să eziţi că la revedere, îţi spunem la revedere…

Evergreen la varsta de 5 ani Pe lîngă asta dacă-mi ziceai ceva de strigoi sau alte (ne)fiinţe de genul ăsta mă pierdeai definitiv. Într-o noapte mi-a povestit un băiat de la bloc (pe care l-am pupat cu pasiune în copilărie) despre vizitele strigoilor (cu menţiunea că în spatele blocului meu este un cimitir imens). 30 de secunde mai tîrziu în toiul verii am sigilat casa de se mirau ai mei de atîta grijă la curent.

Dacă mă punea cineva să mă jur că păstrez un secret. De obicei era vorba de mamă. Dacă spui cuiva moare mama ta. Şi scăpam secretul, că deh, cît să ţin şi eu lacăt la gură. O lună stăteam cu ochii pe mama. Dacă tuşea sau părea bolnavă făceam 50 de mătănii şi 456 de rugăciuni cu menţiunea că jur să nu mă mai jur niciodată pe mama.

Dacă se chiulea în grup şi tu chiar nu aveai chef să pleci, plecai? Plecam. Făceam parte din gaşca oamenilor cu tupeu şi deştepţi ai clasei (generală) care nu putea să-şi strige imaginea. Şi stăteam aiurea pe străzi pînă se făcea ora de mers acasă.

Ah, nu-mi mai amintesc acum decît că o gaşcă de fete de la bloc, mai mari ca mine (aveam 5 ani) m-au pus să pun un ţigan frumos cu ochii verzi de la noi de la bloc (băiatul cu strigoii). Ca să demonstrez că sunt capabilă (semne clare de genă a taurului) şi că nu mi-e frică să îndeplinesc sarcina l-am alergat vreme bună pe băiat să-l pup. Şi l-am pupat pe gură. Direct! 3 ore mai tîrziu maică-mea mă bătea cu cureaua pt ca una din fetele care m-au convins să-l pup a venit la uşă şi m-a pîrît.

Acum că v-am înduioşat cu copilăria mea retardată, nu-i aşa că-mi aplicaţi un vot să plec în vacanţă?

Pînă plec eu în vacanţe recunosc că m-a prins şi pe mine nebunia cu Sex And The City II. Mai ales după ce am văzut trailerul şi la un moment dat apar vreo 7 bucăţi bărbaţi în boxeri în piscină şi multe haine mişto. So, gagici, ne băgăm la un film?


Filmul copilăriei mele

Sunt extrem de emoţionată că în sfîrşit am găsit filmul copilăriei mele. Se numeşte „Le ballon rouge” şi este un mediumetraj extraordinar realizat în 1956 de Albert Lamorisse. A cîştigat o sumedenie de premii cu el.

Am pe retină cîteva cadre din film. Şi am şi muzica în suflet. Mi-au rămas de foarte mulţi ani. Le-am avut întipărite în mine şi azi l-am regăsit! Sunt foarte fericită! Au fost multe momente în care m-am gîndit la povestea filmului, la prietenia aceasta mistică şi miraculoasă dintre un băieţel şi un balon roşu, la copilărie şi la maturizare fără voie.

Nu mai zic nimic. Promit să fie un film pe măsura laudelor: