Tag Archives: credinta

Despre apocalipsa din noi

Oamenii au milioane de frici. De ce? Așa-i condiționează mintea. Oamenilor le e frică de ridicol și penibil. De ce? Pentru că și-au construit o imagine. Oamenii caută să îi confirme alții. Se judecă. Se ceartă. Se autosabotează. Dar dacă am fi toți orbi? Sau surzi? Sau nebuni? Sau dezbărcați? Sau analfabeți?  Ar mai conta toate astea? N-ar mai avea nicio valoare. Cum nu au, de fapt.

Continuare


alegeri şi spirit

Azi am fost la tata în vizită. El este tot acolo. Anotimpurile se schimbă. Eu mă schimb, dar el este doi metri sub pămînt în beznă. M-am gîndit dacă ştie că-s acolo. Mi-am zis că probabil că nu. Probabil că spiritul lui evoluează în Univers şi m-a uitat aici.

Mi-am adus aminte de un afiş de la IML care suna cam aşa: persoanele care vor fi incinerate nu beneficiază de slujbă religioasă, deci drumul spre iad este pavat cu niscaiva cenuşă.

Eu nu m-am decis dacă să cred în rai sau în iad. Dacă această bătălie înger – demon mă convinge sau dacă ader la conştiinţa de sine, la libertatea spiritului după moartea trupului. Cert e că orice aş alege parcă e o teamă să nu dau rateu şi să fie alcumva. Adică nu pot să mă dedic cu totul întru o credinţă. Cred! Şi asta mă defineşte, dar nu-s religioasă, nu respect canoane, nu ţin posturile şi nu merg la biserică la liturghii. Prefer biserica pustie pentru că de cele mai multe ori mă ia plînsul şi simt nevoia să mă simt în largul meu.

Aş vrea să fiu incinerată, însă s-ar putea ca sufletul meu să aibă de suferit în urma unei decizii de genul ăsta. Şi mă întreb, oare nu există niciun american în rai? Ei care umblă cu vazele cu cenuşă la purtător? Şi pînă la urmă este vorba de propriile credinţe şi de valorile pe care le are fiecare, nu de ars sau pămînt. Nu?

Însă eu mi le găsesc greu pe ale mele. Pe lîngă cele 10 porunci, care mi se par rezonabile, mai sunt alte mii care construiesc omul.


despre îngeri şi iubire

„10 – momente şi momente…”

„… că într-o biserică de provincie, cam uitată de oameni, duminică dimineaţa nu a venit nimeni la Liturghie. Aşa că slujba a fost oficiată doar de preoţi şi de cântăreţ în faţa celui însărcinat cu vânzarea lumânărilor. Preotul s-a întrecut pe el însuşi, oficiind o slujbă atât de frumoasă, cu o predică atât de emoţionantă încât cei doi l-au întrebat uimiţi la sfârşit: „Părinte, de ce aţi ţinut să faceţi o asemenea slujbă şi o asemenea predică în biserica goală?”. „Cum goală?”, a replicat părintele. „Păi nu a venit nimeni!”, au spus cântăreţul şi lumânărarul. „Biserica era plină, dragii mei, dar voi nu aţi ajuns încă atât de sus prin rugăciune încât să puteţi vedea. Biserica era plină de îngerii celor care nu au venit la Liturghie, deşi ar fi trebuit să vină. Îngerii respectă rânduielile şi, chiar dacă omul care le e dat în pază nu vine la Liturghie, ei totuşi vin. Când vine şi omul, îngerul e bucuros, când nu vine, e trist. Dar îngerii vin mereu la Liturghie. Astăzi, biserica a fost plină de îngeri trişti, care au cântat împreună cu mine atât de frumos şi asta m-a stimulat.” Şi conchide acest minunat domn Sever Voinescu: „Ca unul care lipseşte prea mult de la Liturghie, am fost întristat să aflu că absenţa mea cronicizată provoacă îngerului meu supărare, mai ales că îmi iubesc mult îngerul şi am o relaţie foarte profundă cu el.”

“Dar dacă sufletul nostru este cel mai fragil şi se sparge cel mai uşor?” Interviu cu Radu Beligan de Marius Tuca, aici.

Mă bucur în continuare de ceea ce trăiesc, deşi momentele mele au fost întinate de întorsături absurde. Profilul meu de studentă nu se mai potriveşte cu profilul celor care mi-au oferit jobul. Cum o minune nu ţine prea mult, am decis să mă concentrez pe facultate. De acum caut joburi de redactor colaborator. Nu vreau să fiu tristă pentru că nu vreau să-mi supăr îngerul… cu care ar trebui să restabilesc anumite legături, din nou.

Vreau să iubesc mult, intens şi cu totul pentru că fără iubire m-aş ofili. Şi încept prin a iubi senzaţia lui septembrie.