Tag Archives: criza

gata-gata, fără valuri

Ştiţi că vă ziceam de interviul ăla pentru jobul ăla care părea meant to be. Ei bine, adiiiiiii-io! N-a fost să fie. M-am întristat puţin apoi am strigat în gura mare o mantră pozitivă şi gata. Desigur o să mă apuc să fac curăţenie lună ca să ştiu o treabă, să rămîn cu ceva, nu?

Recunosc, mi-a scăpat o înjurătură printre dinţi.

Acum încep căutările, nu că le-aş fi oprit pînă acum. Îndată ce-mi recuperez simţămintele mă apuc să studiez piaţa joburilor şi să-mi găsesc idealul. Idealul meu e să scriu de acasă ca să pot ţine şi scoala în paralel.

So. Daţi de veste dacă auziţi de joburi. Da?

Parcă am tălpile moi şi calc în nisip mişcător. Şi tîmplele-mi sunt grele. Martini, gen. Dar o dată în an e ziua fetelor! Tomatina draga mea, am pus o poză pe facebook. Pe blog nu obişniesc să pun poze cu mine.

Ei, dragii evergreenei, cam atît pe ziua de azi. Sper să nu se mai întîmple nimic deosebit care să merite menţionat în paginile acestul jurnal dement. Ah, doar azi e marţi 13. Şi nu-s superstiţioasă!

>.<


24, număr magic

Oh, dar ce bucurie! 24 % tva e piece of cake. io zic totuşi că se mai poate. 35! ba nu! 50!

Cum să supravieţuieşti crizei:
Evergreen vă învaţă! Că tot am văzut nu ştiu unde că nu ştiu cine îmi dă mie sfaturi să am o criză uşoară. poate una de ficat.

ce, nu ne mai plac lumînările? şi şi-aşa mai bine dormim cîte 10 ore pe noapte. deci cum se întunecă cum închidem ochiu, cum se crapă de ziuă… tring!

facem vînt cu pana dă-l dracu de ventilator.

la tv ne uităm numai la badea, restul nu mai contează. mai bine ascultăm la vecinu de la doi că şi-aşa e surd de-o ureche şi dă la maxim. sau ne strîngem gaşcă şi punem bani la cutia milei pentru un film.

vorbim telepatic. era şi timpul să ne dezvoltăm şi în sfera asta. şi oricum telefoanele mobile au radiaţii. iar fixul nu mai ştiu să-l ţin la ureche. s-a rezolvat. ori cu porumbeii, dar să se descurce nene cu mîncarea.

gata cu facebooku şi twitteru şi blogu. închidem pc-urile şi ieşim la parc. mersul e gratis, încă.

haine şi alte accesorii de gen? nu. să revenim la vechile obiceiuri. curul gol. şi-aşa vine canicula. şi-aşa burtoşii poartă numai chiloţi. punem o frunzuliţă (de plastic să fim eco) şi lăsăm perii lungi să acopere nurii şi am rezolvat situaţia.

la capitolul mîncare e nasol. însă, putem hali barabule: prăjite, fierte, coapte, tocăniţă, piure. ia uite! carne o dată pe lună. şi să fie pui. că-i cel mai ieftin. şi porcul îngraşă şi dacă ne dezbrăcăm de tot să nu fim chiar purcei. şi legume. legume. legume! plantăm salate în balcon. şi aşa îl susţinem pe primarul Oprescu cu ideea de a pune iarbă pe blocuri. Gazon! Nu marijuana, ho, nu mai jubilaţi aiurea! Io sunt de acord! Eu vreau verdeaţă muuultă.

şi bere.

la capitolul copulaţie. aşa creşte natalitatea. bani de pastile şi prezervative oha. ori cresc orgiile. că se fac calendare comune şi care crede în metoda asta îl roagă pe vecin să-i permită o scurtă vizită. se găsesc soluţii sunt absolut sigură! mai multe ca la capitolul barabule.

aştept propuneri şi de la voi.

>.<


solstiţiu de vară

şi-o bere finală…

am terminat primul an de facultate.  aş putea spune că l-am terminat cu brio. am luat 9 la regie. o sa pun şi pe youtube filmul (să văd dacă-s de acord actorii), dar mai durează pînă mă urnesc. am intrat într-o stare ciudată. şi o să-mi fie dor de şcoală…

acum caut job part time, full, project. ce-o fi. televiziune, presă online, case producţii, pub, film. redactor, asistent regie, producător… ştiu că există posibilitatea să nu găsesc, dar nu caut să mă desumflu prea repede. aşa că vă rog, dacă auziţi ceva… să-mi daţi de veste.

 sunt foarte obosită. şi obosită emoţional.

vot, poate plec

>.<


fluturii sunt liberi!????

Să nu uiţi asta.

Pentru că mi-e greu şi ciudă şi da, mi-aş dori să nu-mi lipsească niciodată nimic material. Şi nu, nu pentru că-s lacomă, nu pentru că un ochi se închide mai greu de la curent, nu pentru că aş agonisi a snob, ci pentru că atunci cînd nu ai lipsuri existenţa se simplifică şi te poţi ocupa mai mult de spiritualitate.

Ipocrit cel ce spune că nu vrea să-i cadă bani din ceruri şi el să nu facă decît să citească, iubească, zboare, călătorească. Să se bucure de toate plăcerile vieţii. Să vadă Tailanda sau să stea la malul mării Egee pe un şezlong citind Proust sau pictînd apusuri în Egipt.  Făcînd ce vrea, pentru că poate.  Să fie liber ca un fluture.

Viaţa nu e dreaptă! Nu e drept să te naşti ciobit. Nu e drept să tînjeşti după momente pe care le preţuieşti cu disperare pentru că ştii că se termină prea repede. Nu e drept să nu ai un cuib al tău unde să poposeşti la greu.

Nu, nu-i adevărat! Dacă ai nu te nu obişnuieşti cu binele şi nu scad respectul şi foamea pentru spirit. Dacă le ai în tine, rămîn acolo veşnic. E vorba de confort. Confortul mental de a-ţi permite să faci orice şi apoi vine el şi flow-ul.

Şi ce rost are să muncesc o viaţă? Să iau 20 de zile dintr-un an concediu şi să-l petrec cu stresul revenirii la viaţă, la perioada de sărăcie de după. Ce rost are să mă încred într-o pensie pe care nici măcar nu ştiu dac-o mai apuc? Ce rost are să dau viaţă? Cînd din start blestem la moarte şi la lipsuri pe care sufletul le cere?

Sunt foarte nervoasă. Pe tot. Pe nenorocitul de Marius Fleancu care-mi datorează o sumă de bani şi nu are bunul simţ să răspundă la telefon. La niciun telefon. E nesimţire crasă. E de cea mai joasă speţă acest om, un prefăcut şi un nemernic. Şi ştiţi ceva? L-am crezut prieten, cîndva.

Şi ce dacă-mi găsesc un job? Asta nu-mi garantează cu nimic că viaţa mea se va îmbunătăţi considerabil. Nu urăsc bogaţii, nu-mi pasă că alţii au miliarde şi parlamentarii fură şi Lady Gaga are diamante. Mă interesează ce-mi cere sufletul şi ce îndură el.

Aahhhhh. Awwwwaaa. Urlete şi furii.


din alte lumi

Mai sunt oameni în stradă?

Eu nu mă pricep la politică, însă nu cred că aceste proteste vor reuşi să rezolve situaţia. Nici de situaţie nu ştiu eu prea multe, cert e că am înţeles că vor să-l dea jos pe băsescu. Să-l dea, na, dar cine să vină? Dacă într-adevăr nu sunt bani ăia care vin de unde să-i scoată? Nu cred că îşi vor vinde maşinile şi vor pune banii la pensii.

E criză în continuare. Nu ştiu dacă v-am zis, dar eu credeam că pînă acum ne vom lăfăi în bani şi adio criză. Optimismul e în floare la Evergreen. E nasol că am impresia că se iau decizii stupide atunci cînd vine vorba de manageriat aceată ţară

Într-o zi mă gîndeam să mă apuc să învăţ chestii şi să candidez la preşedinţie, dar mai întîi să încep cu primăria bucureştiului. Şi în 86 (troleul) mă gîndeam la lucrurile elementare şi de bun simţ cu care aş începe, înainte de parcări şi alte clădiri.

Eu aş: pune multe coşuri de gunoi, colorate şi împărţite pe compartimente pentru reciclare selectivă. Jandarmi care să amendeze oamenii ignoranţi de-i ustură fundul. Cum arunci pe jos (că nu mai ai scuza că nu ai coşuri) cum amendă care merge la bugetul local pentru curăţenia oraşului.
Apoi aş accesa fonduri europene pentru a găsi soluţii de folosire acestor gunoaie reciclate: eventual nişte curent că tot plătim de…
Aş încerca să găsesc spaţiile unde se pot planta iarbă şi mulţi copaci şi aş curăţa lacurile.
Aş construi fîntîni unde să se stea vara la bălăceală.
Aş amenda oamenii care nu curăţă după animalele lor, desigur după ce asigur condiţiile necesare.
Aş construi parcări subterane şi parcări lego şi nu aş mai lăsa să se pună ştampile pe proiecte de construcţie a locuinţelor fără parcări proprii, părculeţ şi eventual terasă verde pe bloc.
Împrejurul Bucureştiului conservat. Gata cu vilele. Spaţiu verde unde să se meargă la relaxare.
Infrastructura oraşului: o să iau exemplul Parisului sau al Vienei.

Construcţia de adăposturi pentru cîinii comunitari şi pentru pisici. Unde să fie îngrijiţi foarte bine şi unde să vină oamenii să-şi adopte un animal… Nu mai ştiu. Oricum, în viziunea mea ar arăta bineeee.

VOI ce aţi face dacă aţi fi primarii oraşului vostru???

Pînă una-alta aplicaţi un vot. Să mă duc să mă relaxez şi să mă gîndesc la proiecte.


în altă ordine de gînduri

Cînd se adună 6 femei atunci discuţiile deviază de la dureri menstruale la Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război şi se încheie cu Revoluţia. Am început să ne amintim iarna anului 1989. Aveam patru ani jumate, deci nu prea pot spune că-s amintiri. Ce avem în comun: se trage şi senzaţia de incitant pe care o trăiam pentru că nu pricepeam ce se întîmplă, de fapt.

Mama era speriată că tata nu mai venea acasă. Ştiu că se uita la televizor şi îşi frîngea degetele.

Am divagat la Romînia şi evoluţia umană. La conştiinţa socială şi naţională. La conducere şi guvern şi bani şi datorii şi Europa şi Basescu şi tot aşa. Noi nu ştim politică. Şi n-o înţelegem, dar putem pricepe ce-i ăla bun simţ, ce-i aia responsabilitate. La Ungaria şi criza economica. La taxe şi impozite. La lipsuri. La grevă. La ieşitul în stradă. La proteste. Şi pînă la întrebarea dacă „ai ieşi în stradă dacă ai afla că are loc o nouă revoluţie?”

Ei bine, acum nu ies. Şi nu pentru că interesele mele nu-s lezate, ci pentru că la numai 25 de ani am obosit să mai cred că va fi bine. Într-o altă ordine de gînduri – atunci aş fi ieşit.

Am rămas cu o dorinţă. Ştiu că securiştii au fost şi vor fi proscrişii. Ştiu că au ucis cu sînge rece. Însă aş vrea să stau de vorbă cu un om sincer care a făcut parte din Securitate. Care încă mai are capul pe umeri… să văd ce metode de spălat pe creieri au folosit comuniştii, dar mai ales să înţeleg omul din spatele sistemului. Ce simţea cînd ajugea acasă după ce poate omora pe cineva sau ce a făcut cînd a văzut că Ceauşescu este ucis şi toată lumea lui se prăbuşeşte.

Şi mi-am amintit de un scurt metraj foarte interesant şi bine realizat pe care l-am văzut la Timishort: „Înainte şi după 22/12/1989” în regia lui Andrei Cohn cu Mimi Brănescu, Clara Vodă, Toma Cuzin şi Sorin Cociş care surprinde atît de bine ce a fost şi ce a rămas, încît la finalul filmului am rămas într-o transă şi într-o tristă recunoaştere a realităţii de azi.

foto: palty2.files.wordpress.com


nu mai am poveşti

Am numai certitudini.

La muţi ani, Jules! Să creşti mare şi lumea să fie bună cu tine, timpul să te îmrăţişeze gingaş, soarele să te mîngîie tandru în fiece zi şi ploaia să-ţi spele tristeţile…

Mă tot duc la inteviuri. E fain să merg la interviuri. Cunosc oameni. Mai am unul şi săptămîna viitoare. Să vedem ce-o să iasă…


it’s friday… la la la lala!

Chiar dacă sunt şomeră cu acte-n regulă eu tot mă bucur că azi e vineri.

E o chestie psihologică.


banala zi de luni

Un tip  îmbrăcat în tricou striga spre un bărbat în uniformă şi în acelaşi timp vorbea la telefon. Probabil cu salvarea. În mijlocul drumului era căzut un om, pe la vreo 50 de ani. În jurul lui alţi oameni speriaţi şi un tînăr stînd pe vine care îi ţinea capul. Căzutul avea buzele vinete şi ochii închişi. Pentru 5 secunde inima mi-a stat în loc. Am crezut că e tata. Nu era. Eu mestecam un colţ de pîine proaspătă care mi-a rămas blocat pe cerul gurii.

mai departe…

Pe cînd aştepam să traversez spre casă, încă ronţăind la colţul de pîine şi cu inima care se refăcea din purice am auzit o voce de copil: ” eu nu sunt cerşetoare, dar vreau să strîng … bunica mea…”. Am întorsc capul să văd cine spune asta, convinsă fiind în sinea mea că e un pui de ţigan care joacă teatru. Dar nu era. 3 tineri se uitau miraţi cînd la chipul ei cînd la mînuţele în care ţinea doi lei şi nişte mărunţis. Avea părul lung şi negru prins în coadă şi un ghiozdan jerpelit roz, dres negru, balerini şi o fustiţă. Arăta a copil decent şi nici chipul nu trăda viclenie sau umilire. Fetiţa vorbea cu convingere şi pe chipul ei se citea nevoia şi disperarea. Am mers mai departe întorcîndu-mă cînd şi cînd. Pe tinerii miraţi îi convinsese, aceştia căutînd adînc în portofel.

mai departe…

La espresorul de cafea din faţa buticului aproape de colţul cu poşta cum te duci spre Obor stă mereu o bătrînă care cerşeşte cu ochii. Nu spune niciodată niciun cuvînt, dar mereu se uită lung după fiecare trecător. Nu ţine mîna întinsă, o ţine pe lîngă corp. De obicei îi puneam în palmă un leu sau doi şi bătrîna începea să mulţumească şi să ridice slăvi spre ceruri. O voce din off spunea ” să fie pentru bunicul meu!” şi mergeam mai departe puţin stînjenită de atîtea mulţumiri pentru atît de puţin. Unii spun mecanic, dar bătrîna mea o spune din suflet sau pur şi simplu aşa primesc eu.

Imediat după ce am zărit-o mi-am amintit-o pe doamna care m-a oprit ruşinată şi aproape plîngînd cerîndu-mi oricît pentru a-şi cumpăra pastilele… o doamnă pe chipul căreia se citea un trecut boem şi furtunos, o tinereţe vibrantă şi o bătrîneţe în noroi.  Apoi de bătrîna care nu s-a îndurat să dea 6 lei pe o folie de medicamente… şi tot aşa… o înşiruire de imagini s-a perindat pe retina mea pînă am observat…

mai departe…

În faţa vitrinei unui butic cu bijuterii de aur stătea aplecată o femeie de peste 65 de ani. Părul alb-alb tuns scurt era asuns sub o bonetă cochetă, în mîna stîngă ţinea grijulie o gentuţă şi pe corp avea un trenci (dacă-l pot numi aşa) crem, învechi ca şi pantofii. Se uita cu jind şi chinuită la bijuteriile din aur, probabil pentru vreuna din nepoţelele ei. Am privit-o cîteva secunde aşteptînd să intre şi să ceară cu zîmbet bijuteria, dar ea a rămas fixată în poziţia aplecat şi nu s-a clintit din loc. Probabil că visa…

Am ajuns acasă încă ronţăind din colţul de pîine şi mi-am adus aminte de pîinea turcească, pîinea caldă şi bună care avea bulbii aceia pe dos şi care era mereu numai bună pentru drumul spre casă. De aceea, de obicei luam una în plus… de călător.

Şi aşa a început o banală zi de luni într-o banală săptămînă de martie.


sufletul din portofel

Persona non grata. Cînd şi cum se ajunge la statutul ăsta?

portofel-bani-cardŞi papucii din pluş au fost aruncaţi la ghenă. Se deşiraseră şi începuseră să pută a picioare stătute şi a vreme trecută, a greutate şi a mucegai. Mai bine să renunţi la ceva care-ţi displace decît să faci eforturi de acceptare.

Nu am înţeles niciodată de ce portofelele sunt ţinute în buzunarele de la piept. Chiar pe stînga. Aproape de inimă. E mai uşor să ajungi acolo? Sau poate e o metaforă pe care n-o prea băgăm în seamă. Ori, croitorii deveniţi cu timpul designeri de prestigiu, au avut simţul umorului sau poate au prevăzut criza şi degradarea umană şi-au ştiut că sufletul se va desprinde şi se va muta în portofel, printre hîrtiile inutile, cardurile de la diverse bănci, farmacii, multiplexuri, kenvelo-uri, poate şi printre fotografiile ponosite puse-ntr-un colţ devenit clişeu, cele pe care oricum nu le mai vezi cînd deschizi portofelul.

Sau poate pur şi simplu s-a ştiut de la bun început care e finalul. Nu mă înţelege greşit. Şi mie-mi plac banii şi hainele şi cafelele în oraş şi muntele şi marea şi portofelele burduşite şi libertatea de a face orice şi de a-ţi cumpăra orice. Şi mie-mi lipsesc banii şi hainele şi luxul cu care mă obişnuisem şi plimbatul cu taxi-urile şi cumpărăturile inutile. Dar chiar dacă îi am sau nu, eu sunt aceeaşi persoană, doar că ies mai puţin (cît să prind troleul), mă îmbrac cu haine mai vechi, găsesc reţete de cockteiluri la domiciliu, gătesc mai des şi văd marea mai rar. Poate e o urmă de frustrare, dar niciodată schimbare sau lăcomie sau minciună. Şi niciodată sufletul meu nu se va muta în portofel, dar niciodată!

Sunt o persoană adaptabilă. Şi criza asta e bună, într-un fel, la nivelul ăla al conştiinţei… că parcă prea o luasem razna. Pentru mine banii nu sunt sursă de putere, sunt metoda prin care-mi satisfac capriciile şi mofturile şi nevoile zilnice. Sunt existenţiali, dar nu fac parte integrantă din mine ca şi om cu principii şi valori şi sentimente. Banii sunt ca un ados ca să te mă simt bine la nivel fizic.

De aceea nu înţeleg rolul omului în viaţa banilor. Da, am zis bine. Oamenii care se lasă stăpîniţi de bani, care îţi pierd propria valoare pentru că întotdeauna se raportează la zero-uri, care-şi pierd prietenii şi care ajung să mintă, să înşele, să privească de sus şi să orbească în cele din urmă. Pentru oamenii ăştia nu am pic de respect, ba mai mult mă dezgustă.

Pe tema asta aş putea vorbi mult şi bine pentru că sunt nişte experienţe trăite. Tot ce-mi doresc este să se termine şi criza şi oamenii, poate aşa o să ne recăpătăm respectul de sine şi respectul faţă de cei care au fost cîndva prieteni.