Tag Archives: cuvinte

We accept the love we think we deserve

Te iubesc ca om, dar nu te pot iubi ca pe bărbatul vieții mele

Continuare


A Woman Under the Influence

Uneori îmi vin tot felul de idei cu privire la relații. De exemplu, de ce nu ne cunoaștem întâi, locuim împreună, ne certăm, vedem care-s tabieturile și mai apoi ajungem să ne îndrăgostim? Ar fi mult mai simplă viața. Mă mai gândeam că bărbaților le e cumva teamă să mai invite o femeie la o cafea, dar pot s-o invite acasă la ei cu pretextul: să vedem un film, am făcut compot de vișine. Din astea. Nu înțeleg de ce lucrurile-s așa, de ce se ard etapele? De ce nu ne mai ținem de mână, apoi ne pupăm, apoi mă duci acasă?

Cu fiecare relație încheiată devenim mai pretențioși și nu pentru că ne credem mai buni, ci pentru că suntem din ce în ce mai speriați de o eventuală suferință. De aia selectăm mai mult, suntem mai atenți la anumite detalii pe care înainte nu le băgam în seamă, mai reci, mai distanți. De aia uităm să ne îndrăgostim cu totul și să trăim nebunia momentului, pentru că purtăm în cârcă celelalte îndrăgosteli transformate în eșecuri.

Nu consider eșec ce am trăit în amor pentru că au fost ale mele. Un succes nu înseamnă o finalitate în doi, ci niște momente bune care merită amintitie din vreme-n vreme. Dar m-au schimbat, toate. Dacă înainte făceam anumite gesturi, dintr-un elan inocent, acum stau pe bară și mă gândesc că așa nu mai merge, doar am încercat data trecută și n-a mers, deci mai bine o las balta. Aplic strategii conform cu ce am trăit, deși situațiile-s diferite, oamenii-s alții… imi masor cuvintele, reactiile, ma protejez.

Deci da, devenim mai pretențioși, dar nu pentru că devenim mai egoiști, ci pentru că pur și simplu nu ne vindecăm de temeri. Mergem cu ele. Nu ne împăcăm. Dacă vedem „simptome” din trecut fugim, crezând că-i deja vu. Nu e, dar e normal să căutăm oameni asemănători, pe tipologia noastră… deci e normal ca ei sa semene.

Asa ca da! N-am să mai iubesc ca la 20 de ani. Și n-am să mă mai îndrăgostesc ca la 22, 23, 24 și nici măcar la 25. Pentru că fiecare șut în plex sau palmă după ceafă, m-au făcut să nu mai vreau și să fiu rațională, cuminte, aproape în banca mea.

Sa nu te indragostesti de mine, imi spune Auch! Am zis și eu multora să nu se… și ei s-au… Știți ce s-a întâmplat? Au disparut! Cum mi-am permis oare eu să sfătuiesc un om cum să simtă? Așa, nonșalantă ca și cum i-aș fi zis… te sfătuiesc să-ți depui banii la brd, e mai safe. Nu m-am întristat, dar mi-am dat seama în ce situație este el. Așa cum eram eu… adica in situatia de miserupe draga.

Si asta m-a intristat, cumva. Dar nu de tot, ci pe moment. Si nu pentru ca el nu ma vrea, ci pentru ca am ranit oameni cu niste cuvinte atat de stupide ca astea.

Roata se învârte. O să vină si timpul meu.

hugslovepeace
>.<


Pe toți dracii!

Mi-am pus pelerina evergreenească ce are puteri supermegacalifragilistice, adică fantastice și nu mă atinge nimic, dar absolut nimic, parcă mi-s din fier ruginit pe alocuri, dar suficient cât să mă apere de eventualele atacuri inamice.

Mi-am pus și ciubotele roșcatei cu puteri minunate, care-mi poartă pașii pe drumurile alese de mine și nu de alții și care-s comode, nu fac bătături și nici nu îmi umflă picioarele și da, după cum ați bănuit, sunt roșii, simple, din piele de dinozaur din era de foc.

Mi-am pus și pălăria cu pana corbulului în partea stângă, îmi coafează ținuta de gală ce-o port de-o vreme încoa’, doar-doar sărbătorim vreo aniversare, vreo chindie că tălpile-mi dănțuie deja și eu număr în gând a vals vienez.

Pe toți dracii! Oamenii aberează constant, dar unii aberează cu spor. Eu fac parte din cei care pur și simplu aberează ca și cum aș fluiera a pagubă, dar nu fluier în casă că mă ceartă mama și crăp oglinzile și am șapte ani de ghinion și se arde hardul pe care am brutul de la unul din documentare. Ptiu, scuip între sâni. Să nu mă audă Fortuna că m-a fript!

Îmi dau în cărți. Și zice drum de seară. Ia, fir-ar el al dracu de drum că nu mă potolesc? Dar pingelele-mi ard! Cică să fiu sălbatică, dar ce eu m-am născut în junglă sau în capitala devenită europeană? Sunt sauvage. Nah! Vino la mine să bem o sticlă de vin cu fundul pe bordura ăluia, pusă și scoasă de nenumărate ori, dar ce contează? Vinul să fie. Și-am să și fumez cu tine. Un cui-două, după care-am să fug în casă. La trei. Poc. Sting lumina. Și adorm instant.

Scriu poezii. Sunt acrișoare. Ca firele de viță de vie. Alea ondulate. De le mâncam vara când o ardeam rural la bunici. Le rup în bucățele așa cum rupi fotografia cu fostul după ce afli că e combinat cu una mișto, dar nu mai mișto ca tine. Le lipesc la loc așa cum te împaci tu cu el, că deh, aia a fost o partidă proastă. Mă fălesc cu ele și le arunc la coș. Așa cum facem toți cu viețile noastre.

Pe toți dracii! Se făcu doișpe. Iară mâine la cinci jumate cânt cucurigu în urbele adormit.

La mulți ani frumoși, Nonette!!!

hugslovepeace
>.<