Tag Archives: despre iubire

Pentru că love is in the fucking air…

… când am cunoscut-o era sus
mhm…
oare eu de ce trebuie să cobor în infern după ai mei? pentru că aleg după asemănarea mea?
sau ei mă aleg pe mine pentru că știu că nu mă opresc nici porțile ferecate, nici mările de foc?

confund iubirea. mă îndrăgostesc prea ușor de oameni. apoi devin nebună. apoi îi consum. apoi mă las consumată. apoi plâng și devin depresivă și scriu mult pe blog. apoi zic piua și mă car. mă rup, oricât de greu mi-ar fi. pur și simplu. îmi reprim orice are legătură cu iubirea (iluzia) respectivă. confund iubirea. am senzația că e, când nu e, de fapt e doar atracția omului nou.

eram clasa a noua, parca. mă plăcea un tip Mircea. se vedea de la o poștă că-i curg ochișorii după mine. în fine, e clar ca ziua că eu nu-l plăceam. eram nașpa. râdeam de el că avea nasul mare, nu în față, ci cu fetele. și era valentine rahat pe băț, eu eram o superficială. toată lumea avea flori. moa. ce tristețe. wanna get drunk, gen. și vine Mircea și mă invită la florărie la romană și mă pune să aleg ce trandafir vreau. eu roșesc. aleg. îmi crește stima de mă ia cu bufeuri. îl pup pe obraz și plec. mă sună să mă cheme la un chef. îl refuz. și asta a fost.

încă mă întreb privindu-mă în oglindă, de ce mama naibii m-am încăpățânat să mă leg de un om care mă făcea să mă simt slabă, bolnavă, ridicolă, inferioară, comună, banală? mă provoca să mă demonstrez? ce oi fi avut oare în freză, nu știu. cert e că, n-am să mai fac astfel de compromisuri ever, chiar dacă ajung să-l iubesc.

înainte treceam pe lângă florării și tânjeam să primesc flori. am primit o dată, de la Puștiu, 23 sau 25 de trandafiri albi, superbi, într-o găleată albastră. atunci m-a atins gestul. acum mă lasă rece și florile și declarațiile și promisiunile și verighetele de argint. eu vreau doar să dorm în brațele cuiva. să bem cafeaua împreună. să ne plimbăm prin lume – măcar cu mintea,  să ne cărăm fiecare la viața lui. să nu ne spunem te iubesc, chiar dacă

cam atât pe ziua de azi. cam atât despre iubire. cam atât…

nu dați banii pe prostii, luați bilete la teatru!

HugsLovePeace
>.<


Se închid porțile palatelor

Cu scârțâit greoi, cu scrijelituri de pietriș, cu rugină purtată de vânt, cu strigăt de jale, cu vuiet de mare, cu aripi de fluture frânte de-o talpă neatentă, cu totul.

Se închid cuferele amintirilor, acele pete de culoare care vibrau în suflet. S-au prăfuit atât de tare, încât nu le mai pot desluși. Sunt doar fantome care dispar atunci când aprind felinarele.

Se închid și rănile. Una câte una, că timpul presară peste toate prafuri magice de vindecare. Tresare timpul când dau cu clepsidra de pământ și mă privește din ungherul lui. Zâmbește, cu zâmbetul lui bătrân și înțelept, zâmbește când mă vede cum disper. Cum îmi număr firele albe, ridurile, florile ofilite în glastră. Cum mă învârt rătăcită-n propria poveste. Cum te caut în beznă. Zâmbește pentru că el știe că totul are final și că orice aș face nu-l pot evita.

Mă întreb de ce nu putem trăi frumos pur și simplu? Cu toții? De ce este atât de greu? De ce depindem de alții și de ce alții depinde de noi? De ce nu ne eliberăm să trăim pur și simplu?  De ce complicăm cu teorii și cuvinte când totul este atât de simplu… este atât de pregnant în noi? De ce trebuie să ne punem piedici? De ce nu ne putem îmbrățișa când avem chef, de ce nu putem săruta omul după care tânjim, de ce nu putem suna pe cel a cărui absență ne frânge, de ce nu putem respira fără să avem atâtea lațuri de beregată?

De ce oamenii se uită și se urâțesc? De ce se ceartă? De ce se despart? Și dacă se despart, de ce se urăsc? De ce nu pot să se iubească fără să fie împreună? Așa, fără sentimentul de posesivitate, fără nevoia de a-l ține și de a-l avea, fără nevoia de a-i demonstra că poate și singur. Normal că poate, a putut și înainte. 

Și nu e vorba de ce poți sau nu poți, ci de a vrea pur și simplu. Așa că pentru mine nu există nupotrăifărătine, ci nu vreau să trăiesc fără tine! Nu există nu pot, ci nu-mi doresc…

Azi când te-am văzut am vrut să te iau în brațe. Să te strâng tare de tot. Să te pup. Pentru că mi-era al naibii de dor de tine! Și pentru că-s lașă și pentru că nu am vrut să mă crezi slabă de înger, m-am prefăcut că nu-mi pasă. Dar tu mă știi. Mi-a păsat și-mi pasă al naibii de tare! Îmi pasă de fiecare om pe care l-am lăsat în urmă și de fiecare om cu care mi se încrucișează drumurile. Oricât mă mint că nu-mi, îmi!

Vreau doar să trăiesc frumos cu oamenii. Și să mor dacă știu cum se face asta!
Așa că aș avea nevoie de niște ajutor. Ca să fac primul pas.

HugsLovePeace
>.<