Tag Archives: destin

Colecționara de senzații

Eram o colecționară de suflete. Le-am strâns vreme îndelungată în organul iubirii. Le-am păstrat cu sfințenie să-mi țină de cald. Sau de dulce. Sau de roșu. Nu mai știu de ce.


Am devenit o colecționară de… senzații. Nu stiu cum, dar C. mă ceartă că am ajuns inimă de piatră, G. îmi impută lipsa acută a romantismului și I. îmi șoptește că n-am să mai pot avea relații niciodată.  N-am răspunsuri. N-am nici măcar întrebările.

Ciudat cum parcă într-o fracțiune de secundă m-am anulat. Comic și puțin tragic despre modul în care îmi iau tălpășița în miezul nopții doar pentru a evita ridicolul dimineții. O să ajung expertă-n fofilări.

Încă un drum bifat, încă o poveste consumată. Zâmbesc ștrengărește. Femeia din mine se fălește demnă, copilul din mine chicotește. Mă întreabă ce-o să se întâmple? Ridic umerii. Îi cobor la loc. Ronțăi un măr. Stau cu picioarele pe-o masă. Sorb o cafea. Amară. Îi spun că nu știu. Că pentru prima dată n-am o traiectorie anume, n-am un scenariu, n-am decât gânduri fierbinți de mare albastră și nisip moale.

Am fost. Și îndrăgostită, și romantică, și idealistă. Au rămas fărâme din fiecare… prin diverse unghere. Probabil ele vor fi resuscitate de omul potrivit sau de mine în momentul potrivit. Am fost și probabil că voi mai fi.

Există bărbați cu care n-aș putea vreodată să fac sex/dragoste. Există alții pe care i-aș iubi carnal dimineți și nopți la rând, a disperare. Există unii la care doar tânjesc, cărunți și însurați. Există unii pentru care port sentimente atât de materne încât aș plânge pentru ei de s-ar zgudui planeta. Și există unul lângă care odată și-odată o să mă așez și căruia n-o să mă plictisesc să-i sărut podul palmei.

Vă salut din mers.

HugsLovePeace >.<


Despre bunăvoinţa oamenilor

Există anumiţi oameni atât de binevoitori şi plini de sfaturi încât ştiu mai bine ca posesorul vieţii cum trebuie aceasta trăită. Oamenii ăştia te sufocă cu atâta bunătate că-ţi vine să-i loveşti cu o bâtă peste dantură. Ei nu vor să înţeleagă, neam, că tu ştii/simţi mai bine ca oricine implicat în cerc.

Eu nu pot cu oamenii ăştia şi mă isterizez şi urlu. Aşteaptă argumentele alegerilor mele de parcă sunt la judecata de apoi şi trebuie musai să-mi zic motivaţiile. Atunci îmi pierd cumpătul şi pierd toate raţiunile. Evit să-mi mai susţin principii pentru că înaintea binevoitorului înţeleg că oamenii sunt diferiţi şi aleg după bunul plac. Conceptul de turmă mă face să-mi scrâşnesc dinţii. Pumnul pe gât m-a enervat groaznic ca şi presiunea celor din jur de a alege.

Şi dacă nu vreau?

Pardon, am uitat! Sunt laşi cei care nu aleg pentru că le permite vieţii sau destinului să ia decizii în locul lor. Parcă aşa era teoria, nu? Te trăieşte viaţa pe tine, pare-mi-se.