Tag Archives: din ungherele mintii nebune

Jucând poker – la bluf

Nu am niciun as în mânecă, dar mi-am tatuat pe cord inima neagră.
O port oriunde.
Pată ce nu se curăță prea curând.

Anomaliile sufletului mă indispun.
Ce vrei, de fapt, de la mine? Dar eu ce vreau, de fapt, de la tine? Ce vrem unul de la celălalt? Vrem să (ne) iubim sau firile noastre alunecoase nu fac decât să (ne) împingă departe? Ce vezi tu la mine? Vezi ce vrei sau ce este? Și eu, eu oare ce văd? Oare am curajul să te privesc sau doar mă mint frumos?  Jocul e primejdios. Presim c-am să blufez până o să pic sub masă. Ce-am să mai râd…

Gust viața. E când amăruie, când dulceagă. Dar tranzițiile sunt prea rapide chiar și pentru mine. Nu (mă) știu și deruta asta mă copleștește. M-am săturat să mă lupt degeaba și să port cu mândrie anomaliile-mi. Am obosit să tind, să tot car armurile după mine. Am obosit să mă oblig să nu mai cred, doar pentru că am devenit (mai) fricoasă. Sunt schimbătoare. Sunt nestatornică. Sunt instabilă. Of, în câte feluri sunt… dar în câte nu-s.

Acum, în acest moment, mă doare sufletul. Îngrozitor de tare. Și sunt foarte departe și aș vrea să fiu aproape. Să te strâng în brațe cu putere. Și să mă repezi, să râzi că-s sentimentalistă. Și eu să-ți repet că te iubesc rău de tot și că o să fie bine, cel mai bine! Să-ți repet că ești ființa în care mă încred cu cea mai mare tărie și din nou să-ți spun că te iubesc mult de tot. Și tu să mă strigi  într-un fel ciudat care să mă facă să râd. Și eu să știu că ai înțeles tot.

Am momente când nu mai știu să respir.
Atunci simt cea mai cruntă nevoie să mă țină cineva la piept.
E bine. Mă împac cu mine, deci cu toți cei din jurul meu.

HugsLovePeace
>.<

Foto


Până-n iad și înapoi

În timp ce-mi pileam unghiile cu ochii-n altă parte, mi-au venit în minte cadrele alea din filme când un nene își bagă degetele în flacăra lumânării. De cele mai multe ori el nu schițează niciun gest, ba chiar se citește o plăcere bolnavă pe chipul său. 

Acest gest poate semnifica orice, dar mintea mea s-a gândit automat la cazanele cu ulei încins în care o să ne amestece dracii, acolo-n iad. Și automat m-am gândit că aceste degete în lumânare sunt un demo la ce va fi acolo jos. Oamenii-s deștepți și nu vor să fie luați prin suprindere.

Viața este un demo în sine.

Eu n-o să merg în iad. Am fost deja și nu mi-a plăcut.

O să scriu mult zilele astea că așa pățesc eu când mă iau tristețile. Nu vă îngrijorați că-s mai puternică în realitate decât par aici. Nu mă tai pe braț și nu urlu la lună, ci amestec în compoziția clătitelor pe care le umplu ochi cu nutella. După îmbucături zdravene sting dulcele cu apă. Și tot așa.

Ascult Beirut pe repeat că-s și masochistă și fac joculețe stupide pe fb.

Am și un to do list pe care-l tot amân.

V-ați luat costumele de halloween? Sper că nu. Și să nu vă prind la ușa mea că nu vă dau drumul.
Mâine se încheie concursul la Șuete. S-au înscris trei concurente. E ceva!

Vreau o pușcă elefant să joc ruleta rusească, să-mi zbor amintirile din scăfârlie și mângâierea ta din obraji.

Vă iubesc, da?

HugsLovePeace
>.<


de la extaz la agonie…

Există o serie de întrebări existenţiale pe care un om, în decursul vieţii, o pune. Ferice de cei ce nu întreabă. Aceste întrebări au, de obicei, niciun răspuns. Omul acela rămîne cu „promisiunea” că odată şi-odată le va găsi. Dar trebuie să le găsească de unul singur, mai cu seamă să privească în propriul suflet şi să-şi răspundă prin prisma lui.

Una simplă: sunt fericit(ă)?
În primul rînd va trebui să definească acest termen. Acest fenomen la care nutrim cu toţii. După aia trebuie să aibă acel curaj spre nebunie să-şi spună sincer dacă e da au ba. Curajul asumării unei situaţii. Curajul de a lua o decizie în urma găsirii răspunsului. Acest răspuns trebuie dat în starea lui pură. Ar trebui să ne distanţăm de tot ce ne înconjoară şi să ne raportăm la noi înşine. Cea mai aprigă îndoială este aceea că momentul deciziei să nu fie doar un moment neprielnic. Şi dacă propriul suflet se înşală? Şi descoperim acest lucru abia după ce am început să construim altceva?

Intervine frica de nou. Oamenii îşi schimbă viaţa, uneori la nivel celular, atunci cînd găsesc un răspuns.

Nu am absolut nicio concluzie. E o constatare a unor situaţii aproape aberante şi absurde.

De ce nu există un Cineva căruia să-i adresăm întrebările şi care să ne răspundă. Da, pentru că nu am mai avea libertatea alegerii? Şi de ce această libertate mă constrînge totodată?


Azi am murit…

Unirii, aglomerat, ora 12…

Azi am plans, azi am simtit cum scena asta pe nume viata imi joaca feste.
Azi a murit ceva in mine,  am crezut ca ma pierd pe strazile alea, cu toate ca alta data mergeam cu ochii inchisi.
Si nici macar nu am putut plange indeajuns, din cauza mea, din cauza ratiunii care imi ridica moralul: „Lasa ca e mai bine asa, nu mai are rost, nu mai merge!”

Il cautam cu privirea prin multime, parca il vedeam in toti si in toate . Nu pot sa cred ca a plecat, de data asta, chiar a plecat . Adica, stai ca nu eram pegatita sa nu fii acolo, sunt singura ???
NU!
Intoarce-te, dar cum sa te strig cand nu reuesc sa disting siluete din cauza lacrimilor care din cand in cand imi umplu ochii?

Scenele de azi imi pareau rupte din imaginatia mea, tragic, drame, lacrimi, declaratii si promisiuni pe eternitate, dar daca clipeam de cateva ori eram tot acolo, tot singura, tot fara el.

Azi am murit, azi am simtit cum m-am dezechilibrat de pe norul meu, bataia vantului m-a luat prin surprindere . Am cazut si m-am izbit de trotuar. Nu mai era nimeni care sa ma prinda si ciudat, nu mai aveam nici aripi .Pentru cateva momente devenisem neom, lipsa totala de simturi, nici nu cred ca mai respiram, nici nu puteam clipi.

Apoi l-am zarit, alerga spre mine .Ochisorii mei ma gasisera in multime .Vino!
Nici nu stii cat am sperat ca vii!
Atunci am renascut !
” TIME TIME TIME ,
IT’S ONLY BY MY SIDE … „