Tag Archives: dor

Se presupune că

Deja după o vârstă ne putem descurca singuri, ba chiar putem muta niște munți, ba chiar alegem să avem copii a căror existență se învârte în jurul nostru. Se presupune că la 26 de ani ești om în toată firea, deși te mai copilărești tu când ai chef. Și bănuim că ești pregătit să înfrunți orice ți se arată la orizont, de unul singur, cu un curaj de om matur.

Mă descurc singură de câțiva ani buni. Decizii iau de la o vârstă fragedă și m-am bazat pe instinct și pe plăcere. Azi a trebuit să șed cu fundul pe-o bordură, undeva în cucuieții copăceni și să iau în calcul opțiuni, să le analizez și să fac o alegere. Mi s-a părut îngrozitor să nu am cu cine să mă sfătuiesc.

continuare 

 

 

Anunțuri

(in)suficiență…

După multe nopți nedormite și după o perioadă destul de încărcată a venit și berea de sfârșit de an. Am avut o dimineață grea, o amiază care m-a topit aproape și un drum spre casă memorabil.

Oboseala și agitația, plecarea unor prieteni, examenul la regie, spiritul justițiar sugrumat din fașă, două beri, dezamăgirea, non povestea oamenilor, tăcerile, vorbele, căldura excesivă, cafeaua, tremuratul mâinii, durerea de cap și de dinți, senzația de leșin, colegii, profii, întrebările, senzația de dor (o să-mi lipsești)… m-au copleșit atât de tare că după multa vreme, am plâns de mama focului. Cu sughițuri. Pe drum spre casă, în autobuz, în scara blocului. S-a zguduit pământul, n-ați simțit? Neplânsă de atâta amar de vreme, mi-am amintit de toate. Cu strigături. Ce jale…

Anette îmi zicea cu o voce maternă că e bine să plâng să mă curăț. M-am curățat pe dracu, doar mi s-au umflat ochii și mă ustură. Cumva, amalgamul de senzații e încă prezent. Dar o să treacă. Nu-i dramă. E doar un moment vulnerabil al unei ființe care se crede cea mai puternică din lume.

Și azi mi-am zis, of, prostănaco, vezi că nu ești?

Pe de altă parte, s-a mai dus un an și eu sunt legată de timpul ăsta. Privindu-mă din exterior pentru câteva secunde mi-am dat seama că Roxana care a terminat anul I e foarte diferită de Roxana care a terminat anul II… în multe aspecte.

Oare cum va fi cea de la anul?

Îmi zice un coleg: Roxana știi ce-mi place cel mai mult la tine? Că ai intrat în facultatea asta aproape măritată și acum… o arzi așa… artistic.

Nu mai fac analiză pe text, dar nu pot să nu mă întreb cum ar fi fost dacă de-a lungul vieții aș fi luat alte decizii? Unde aș fi ajuns acum? Sau cine aș fi ajuns acum? Sau alături de cine?

Sunt obosită. Nu vreau decât un gram de siguranță și să-mi treacă perioada vulnerabilă. Nu mă plac atunci când sunt emotivă…

hugslovepeace
>.<


The time is now…

Terapie-n ploaie. Aproape de miezul nopții. N-am pierdut niciun pantof, teneșii sunt inundați pe alocuri. Caleașca mea de vis e doar un simplu mers pe jos. Și asta pentru că autobuzul n-a mai vrut să vină.

Mergem pe aleile pentru bicicliști. Un rătăcit aleargă și respiră scoțând niște sunete ciudate. Ah, e unatcist… Și deși în mine galopează o stare de tristețe amăruie amestecată cu niscaiva teamă, dar și un dulce fluture al tânjelii, prefer să tac. Mă supăr pe mine, pe dezechilibrul meu emoțional, pe golul pe care cândva-l iubeam.

Plouă mărunt.

Începe confesiunea la lumină de stâlp obosit. Ca să concluzionez că nici eu nu știu ce vreau, dar că de întors nu mă întorc pentru că dezamăgirea este încă pregnantă în gât și uitarea nu s-a așezat pe pulsațiile cordului.

De mers înainte aș merge cu elan, dar n-ar fi drept, coordonatele de zbor sunt cât mai departe. De stat pe loc n-am cum că nu mi-e firea.

De căutat în altă parte, am obosit să tot scormonesc suflete și să-mi dau seama că-s pe jumătate moarte sau îngropate-n trecuturi. Sau că-s întunecate și posedate de zvâcniri amenințătoare, de angoase, de mărturisiri necântate cuiva la timp. Și nu am puteri tămăduitoare. Și nici nu pot să mă lupt cu demonii altora. Și nici nu vreau. Fiecare cu propria negură și orbecăială.

Am ajuns acasă semi-udă. M-am întins în patul meu iubit. Și mi-a plăcut singurătatea. E autostrada mea privată, cu răsăritul pe geana dreaptă, cu muzica șoptită pe clavicula nerăbădătoare, cu lumina-n zâmbet. E drumul meu pe care refuz să-l împart…

Într-o altă viață lucrurile se vor întâmpla altfel.

hugslovepeace
>.<

sursa foto: burnasone.tumblr.com


De-o toartă

Am auzit des expresia: nu merg în locul cutare pentru că-mi amintește de el (sau ea, după caz, dar aici să zicem el). Hell, am și folosit-o de câteva ori, dar cu toate astea masochismul din sânge mă îndemna să merg. Și da, mă rugam în gând să-l zăresc, doar așa, să știu că e bine… sau mai bine zis că nu îi e bine, că moare pe picioare din cauza lipsei mele. I know, I’m a bitch!

Acum nu-s de acord cu expresia asta și nici cu atitudinea asta. Pentru că automat îți restrângi orizonturile. Cu cât ai mai multe relații cu atât se împuținează spațiile de petrecut vremea, pentru că-s încărcate de prezența cuiva. Și mi se pare de-a dreptul aberant. Și nu e vorba de prezența aceea, ci de a accepta că da, cândva veneai să bei o cană de cafea ținându-l de mână, iar acum vii singură. E bine, în oricare dintre cazuri. Nu te mai văita inutil.

Anette îmi zice zâmbind: oricum o să suferi, ceea ce nu mă deprimă, ci mă determină să mă avânt și mai tare. Dacă e oricum, măcar să fie cum vreau eu o vreme.

Deci oameni buni, nu mai evitați anumite locuri doar pentru că vă amintesc de cineva… Ce dracu? Nu despre asta e vorba și locurile alea n-au nicio vină. Deci luați-vă inima-n dinți și go for it! O să fie mai greu prima dată când o să vă amintiți că acolo nu știu ce a zis și la masa respectivă v-a promis că nu pleacă niciodată bla bla bla. Cu toții promitem, nu e vina nimănui că nu pot fi îndeplinite – situațiile se schimbă, sentimentele mor. Fără ranchiună și fără doruri, dar merge un mic tremurat de genunchi.

Sunt în perioada optimistă. Stop. Hate my Blackberry. Stop. Am senzația că lumea stă umilă aproape de degetul meu mic de la piciorul stâng. Stop. O să am grijă să n-o strivesc. Stop. Am mai zis că-s în perioada optimistă, nu? Stop. Acum e momentul să vă bucurați de Evergreen. Stop. Oferă gratis energie, hohote de râs, îmbrățișări și umor nițel ironic, nițel macabru, dar de calitatea întâi! Stoooooop.

*** Need a fav – îmi doresc să asist la o autopsie. Știe careva vreun medic?

HugsLovePeace
>.<


Strange mood

Știi când ți-e rău?

***
Nu fizic, pentru asta există aspirină – de la farmacie sau partener, depinde. Când ți-e rău de lume, de viață. Când repezi oameni fără un motiv anume, dar știi că ai vrea să le spargi fețele cu un levier? Sau că vrei să le calci articulațiile cu bocanci din ăia imenși de rocker furios? Sau că vrei să-i fierbi într-un cazan cu ulei? Ai prins ideea…

Mda, zilele când îți amintești toate căcaturile pe care ți le-a spus vreodată și ai vrea să te duci să i le verși în nas pe toate, poate când bea cafea să se înece puțin.

Și se vede de la o poștă că nu ți-e bine. Scrii pe blog. Pui status muist pe mess. Din astea. Și oamenii (unii dintre ei, că alții se tăvălesc în propria mizerie) te caută să te întrebe dacă ești bine. Și întreabă: ești bine? Și tu nu știi exact ce să le zici, că nu vrei să te urinezi pe emoțiile lor și nici să le plângi pe umăr (cică e o stare generală de nerv) și încerci să subtilizezi că e un bine din ăla… Și nu apuci să termin că el zice: da, și eu. Te înțeleg. Moment în care mie mi se taie pentru că (fuck you!) era vorba de mine. Dar oamenii nu știu cum să răspundă la durerea altora decât arătând-o pe a lor.

***

Un om pernă la momentul potrivit e o minune. Dar minunile-s rare.

***
Îmi zice: dacă mă părăseai pe bune mai repede poate m-aș fi trezit și n-am fi ajuns aici. Vinovată că am rămas, deci. Am vrut să fiu lângă tine la bine și la rău. Îmi pare rău, n-am știu că soluția stă tocmai în a nu rămâne. Nu-i bai, am plecat x ani mai târziu și consider că am procedat conform cu cine sunt și ce simt. De aceea spun cu mâna pe inimă: nu, nu-mi pare rău, îmi pare chiar bine!

***
Mă uit la Cougar Town și râd ca o cretinoidă roșcată. Mă deconectez de tot. Nu mă pot uita la filme, nu mă pot gândi la filme și cu greu scriu despre ele.

***
Am înșelat și nu am regretat nicio secundă. Asta nu mă face o curvă. Mă face o femeie nefericită.

***
Și toate astea pentru că pur și simplu mă simt al dracului de singură!
Cum e Jules din Cougar Town, numai că ea are 40 de ani și pahare imense de vin și mașină roșie decapotabilă, ah, și e dintr-un film.

***
Aș vrea să am puteri supraomenești și să zbor până la anumiți oameni. Să le bat în geam și să-i întreb de ce nu vin la timpul potrivit și de ce amână sau așteaptă sau se fofilează? Nu realizează oare că timpul nu așteaptă? Că unele momente sunt date să fie trăite atunci și nu peste șase luni?

***
Dintr-o ciornă.
I am back!

HugsLovePeace
>.<


Jucând poker – la bluf

Nu am niciun as în mânecă, dar mi-am tatuat pe cord inima neagră.
O port oriunde.
Pată ce nu se curăță prea curând.

Anomaliile sufletului mă indispun.
Ce vrei, de fapt, de la mine? Dar eu ce vreau, de fapt, de la tine? Ce vrem unul de la celălalt? Vrem să (ne) iubim sau firile noastre alunecoase nu fac decât să (ne) împingă departe? Ce vezi tu la mine? Vezi ce vrei sau ce este? Și eu, eu oare ce văd? Oare am curajul să te privesc sau doar mă mint frumos?  Jocul e primejdios. Presim c-am să blufez până o să pic sub masă. Ce-am să mai râd…

Gust viața. E când amăruie, când dulceagă. Dar tranzițiile sunt prea rapide chiar și pentru mine. Nu (mă) știu și deruta asta mă copleștește. M-am săturat să mă lupt degeaba și să port cu mândrie anomaliile-mi. Am obosit să tind, să tot car armurile după mine. Am obosit să mă oblig să nu mai cred, doar pentru că am devenit (mai) fricoasă. Sunt schimbătoare. Sunt nestatornică. Sunt instabilă. Of, în câte feluri sunt… dar în câte nu-s.

Acum, în acest moment, mă doare sufletul. Îngrozitor de tare. Și sunt foarte departe și aș vrea să fiu aproape. Să te strâng în brațe cu putere. Și să mă repezi, să râzi că-s sentimentalistă. Și eu să-ți repet că te iubesc rău de tot și că o să fie bine, cel mai bine! Să-ți repet că ești ființa în care mă încred cu cea mai mare tărie și din nou să-ți spun că te iubesc mult de tot. Și tu să mă strigi  într-un fel ciudat care să mă facă să râd. Și eu să știu că ai înțeles tot.

Am momente când nu mai știu să respir.
Atunci simt cea mai cruntă nevoie să mă țină cineva la piept.
E bine. Mă împac cu mine, deci cu toți cei din jurul meu.

HugsLovePeace
>.<

Foto


Nu port umbrelă

Stăteam de 15 minute, udă leoarcă, în stație la 135, jos pe banca umedă.
În căști aveam asta, venită aleatoriu în acel moment.
Privind în bălțile gri am văzut chipurile oamenilor din jurul meu.
Nu am avut curajul să ridic privirea, ci am contemplat tristețea din cotlonul meu.

Nu am înțeles niciodată oamenii și totuși i-am iubit.

Nu-s un om trist, dar uneori o dau în dramatisme. De obicei debordez de veselie, chef de viață și umor, dar cu toții avem zile mai puțin bune, nu? Asta nu înseamnă că nu-s un om vesel, ci înseamnă că prefer să tac în mine.

Îmi place ploaia, mai cu seamă cea de azi, caldă și moale, deasă și nebună. Mi-ar plăcea și mai mult s-o împart.

E una din zilele acelea când mă simt bine să nu știu, când mă simt bine cu certitudinea că nimeni n-a murit de dor, când plouă și zâmbesc de la geam c-o cană aburindă de cafea. E una din zilele acelea când mi-e bine singură și când nu mi-e teamă de asta.

Oamenii renunță după ce obțin ceea ce doresc.

Se aplică aici teoria fructului interzis care-și pierde farmecul când devine accesibil. Oamenii sunt mai atrași de lucrurile complicate pentru că astea îi fac să freamăte, pe când cele simple sunt atât de ușor de avut și de consumat. Oamenii își pun brațele la piept și privesc de sus, apoi își fac bocceluța, sting lumânarea c-o suflare curajoasă, zăvorăsc ușile și pleacă… uită însă că în urma lor rămâne tot timpul cineva care privește la fereastră.

Privesc pe fereastră în grădinița din fața blocului.
În locul salciei copilăriei crește alta. Se satură de apă.
Privesc ferestrele vecinilor obosiți de atâta ploaie.
Este frumos…

 

HugsLovePeace
>.<

 


Invățătură de minte

Data viitoare când îmi voi mai lua un animal de companie va fi doar dacă am casa mea!
Mi-e foarte dor de Socrate, câteodată am senzația că-l aud cum miaună sau cum toarce. Mi-e dor să stea pe mine și să-i pup botul umed. Mi-e dor să ne certăm pe limba noastră. Mi-e dor să mă pândească sau să jucăm fața. Mi-e dor să-mi roadă florile și eu să-l cert și el să stea c-o frunză între dinți… impasibil. Mi-e dor să-l trezesc din somn și să mă strâmb la el, mi-e dor să-l iubesc.

O zi care a început cu stângul. Încă nu am gaze să-mi fac o cafea. Dar mi-am pus ochelarii de soare. O să-și revină, o să-mi revin și eu.
Ar fi frumos să vedeți filmul ăsta.
Ne vedem la EXPIFF, da? Azi vine Peter Greenaway să ne spună trăsnai.
HugsLovePeace
>.<


Să-ți iau durerea cu zâmbetul

Nu am capacitatea să văd lumina în oameni, dar pot s-o descopăr pe parcurs.

În viața mea, în cercul meu, au pășit câțiva oameni, noi. În staniol bine împachetat, cu povești proaspete și inima deschisă. Cu blândețe sau brutalitate încep să desfac staniolul ca să ajung la esența lor, acolo unde-mi place mie cel mai mult. Să ajung să le cunosc viscerele. Să trăim unul prin altul.

Cu ei nu reușesc să comunic, am goluri în exprimare, devin paranoică, mă sperii și mi-e tot mai greu să prind curaj să mă leg. Și nici ei nu se pricep foarte bine la asta, deci trebuie timp să ne așezăm, să prindem încredere unii în alții sau fiecare în el însuși. Și chiar dacă nu verbalizăm emoțiile, ei au un impact puternic asupra mea. Le simt atât de tare durerile că mă izbesc în piept. Atunci îmi doresc să am puteri tămăduitoare… pe care desigur că nu le am.

Și deci fiecare pleacă pe drumul lui în tăcere, eu cu durerea lor și ei oftând.

Duminică am numărat 40 de zile de absență și pentru prima oară mi-a fost dor. Cumplit.
Mi-am zis, opa, începe… începe vertijul, începe jalea, începe doliul. Dar n-au început. A fost doar o apăsare în piept, un suspin lung, un nod în gât și câteva imagini derulate rapid. Oare asta rămâne după trei ani?

HugsLovePeace
>.<


când ne defectăm

Aş vrea să existe un spaţiu unde să ne putem repara. Nu spitale. Nu perfuzii.
Aşa cum duci fierul de călcat şi un nene îl repară. Aşa cum ceasornicarul alege bateria şi repune timpul în mişcare.

Aş vrea să mă întind într-un baldachin imens şi să fiu lăsată să plâng şi să vorbesc. Să spun tot, dar tot. Fără nicio reţinere. Şi cineva să mă asculte şi să mă mângâie pe frunte când trebuie sau să mă strângă în brate. Ceva pe senzori. Să ştie exact momentul.

Să-mi golesc creierul că văd că se poartă acest lucru. Şi să fiu în dorul lelii. Să nu-mi pese absolut deloc. Să nu conteze dacă sar la şotron sau planez în gol.

Când mă defectez aş vrea să-l am pe omul ăla capabil să mă repare şi să-mi vindece sufletul. Chiar dacă ştiu că durează puţin, că garanţia nu mai contează, că cu timpul mă deteriorez mai repede…