Tag Archives: dor

stop falling to the

E doar la mine sau starea asta ciudată a pus stăpânire şi pe tine?

Îmi simt corpul altul decât la meu. Capul s-a decis să doară de o vreme. Simt o presiune care nu mă lasă deloc să zâmbesc mai mult de cinci minute. Nici oasele nu-s prietenele mele, cu atât mai puţin plămânii care se supără când dau cu nasul în aerul condiţionat.

Nu mă pot concentra să fac nimic. Nici cu filmarea şi nici cu Şuetele, parcă mă blochez în idei şi nu le pot desluşi să le pun în practică. Mă apuc de un lucru şi apoi îl las baltă ca mai apoi să mă apuc de altul de care să uit între timp. Şi tot aşa până trece ziua de tot.

Nopţile-s şi mai grele. Adorm greu şi uneori am câte trei coşmaruri până aleg să stau cu ochii zgâiţi în tavan. Sau am un somn agitat că mă trezesc mai obosită decât atunci când m-am culcat.

Mă doare spatele. Omoplaţii sunt şi ei trişti. Gâtul e înţepenit. Ochii mă ustură şi mă dor de la prea multă lumină.

Mintea e în alte părţi şi sufletul zburdă şi el o vreme. Sper să nu uite unde să se întoarcă.

Nu mă pot mobiliza deloc. Şi vineri ar trebui să plec la mare şi ar trebui să chiui de fericire, dar eu nu mă pot gândi la următoarele 5 minute. Şi părul meu roşu e decolorat complet şi nu mai are nicio formă.

E trist, am urît vara asta! Într-un fel ciudat şi maladiv.
Şi acum cred că regret că trece atât de repede. Peste puţin timp vine septembrie. Mi-e dor de ploi.

Îmi place asta:


sweet dreams are made

Deşi nu am niciun chef să fac asta, o fac!

Deşi nu-mi arde de zâmbet, promit să mi-l ştampilez pe mutră.

Deşi aş zace între aşternuturi şi probabil aş sta în starea aia de semivisare, nu renunţ să o iau din loc.

Deşi mi-e al naibii de greu cu toate adunate-n cârcâ, îndrept coloana şi mă avânt.

Ah, zilele astea şi dimineţile astea, parcă rupte din altă viaţă decât a mea o să se piardă undeva în uitare.
Oare câte dimineţi mi-au rămas în suflet?

Mai aruncaţi un ochi aici.

Şi mai daţi un click şi aici.

Mulţumesc,

>.<


despre decizii

Mă gândesc de multă vreme la asta şi nu am ştiut niciodată cum s-o scriu. Adică aş putea da miliarde de exemple din viaţa mea, dar de cele mai multe ori prefer să spun lucrurile în dodii.

Nu am înţeles niciodată de ce o decizie care presupune implicarea a doi oameni este luată (de obicei) de unul dintre ei?

Şi o sa iau cel mai simplu lucru: o despărţire. Vine iubirea (care poate fi de la prieten la rudă la iubit) şi îţi zice că nu mai poate şi se gată lucrurile. Accepţi şi iei viaţa de jugulară. Bei nişte beri. Din alea de după. Nu ai cum să fii împăcat că nu e a ta şi oricât ai rumega-o, până devine parte din tine, mai durează. Dar tu vrei să-i urli că nu e vrei asta că pana ta… what a fuck i a io?  Şi, o poţi obliga să stea? Nu!

Unii numesc asta bad timming. Eu nu am niciun nume să-i dau că e un rahat pe băţ. Şi da, vine din viaţă şi ştiu că la un moment dat intră şi acceptarea asta în reflex.

Eu mi-s om revoltat aşa că la mine mai durează şi totuşi ca toată lumea accept şi plec capul. În mine e furtună, pe chip aşez un zâmbet palid. Probabil îmi tremură buza de jos şi-mi tremură mâinile. Sper să nu se vadă genunchii pe sub masă. Ochii devin întunecaţi. Am impresia că pierd fărâma de lumină, nu?

Atunci când pierzi ai impresia că rămâne bezna, însă ajungi la un moment dat să realizezi că scânteia nu se stinge niciodată.

E aşa sau cum e?

>.<


de-ar fi să…

De-ar fi să am puteri paranormale sau doar puteri, m-aş teleporta până în Anglia să te îmbrăţişez cu drag. Apoi drum întins Polonia să te ţin de mână când te apucă câte un bocet cu strigături. Aş merge şi în Oneşti ca mai apoi să zăbovesc o vreme în poala bunicii. Şi ea să-mi povestească cu dor tot ce-a trăit şi tot ce trăieşte.

M-aş opri şi la Costineşti să văd dacă te-ai bronzat şi să te oblig cumva să vii odată acasă.

Aş zbura pe la fereştrii voştri şi v-aş spune câte o glumă bună cât să adormiţi cu zâmbetul pe buze. Dristor – Iancului – Brâncoveanu. La mama şi sorela aş sta să mâncăm o îngheţată. Din aia cu cireşe.

Apoi aproape epuizată aş merge până în Rai să salut câţiva domni. Ca mai apoi să mă întorc aici în braţele tale.

>.<


numerologie

„Zero este timpul mort pe care-l doresc cand sunt cu tine. Sapte pitici avea Alba ca Zapada. Patru crini asezati pe mormantul amintirilor mele. O singura zi de trait, dar traita ca si cum ar fi ultima…Zero culori in bezna Universului.Opt zane diafane ti-au cantat ca prin vis dorurile mele. Sapte naluci ce m-au botezat candva. Trei, numarul de licori pe care le folosesc sa devin cersetor…Sapte cadavre uitate pe drumul invechit…Opt zile de recunoastere a sinelui.

Ti-am sters amintirea si mirosul impregnat in simturile mele. Te-am umplut de fum de narghilea si de betisoare parfumate. Am renuntat sa te mai adulmec asa cum un lup lacom isi adulmeca prada.

Renunt cu capul sus. S-a scurs nisipul in clepsidra de pe raft. S-au scurs toate cu el atunci. Si m-au invadat involuntar milioane de sentimente, dar cel mai grav este o liniste calda si palida…oh si e atat de zi afara…

E iarna si frig. Si baba-si pune cele sapte cojoace. Eu imi pun patura de calmitate si ma invelesc cuminte in patul cald. Azi o sa plang mult, dar nu pentru tine, ci pentru nedreptate…pentru nedreptatea cu care cineva ia deciziile si tu le urmezi precum un robot. Sunt constienta ca orice as face sau as zice sau as crede tot te-am pierdut.

V-am pierdut pe amandoi. Pentru ca asa a fost sa fie. Marile mele iubiri s-au stins sub focul discernamantului. Unul al meu, celalalt al tau. Constiinta faptului nepermis. Adevarul transmis prin ochii timizi.

Te inteleg. Inteleg pe toata lumea, desi nu e drept.

In noaptea asta o sa plang pentru o despartire, dar cutez sa cred ca pleaca spre fericire… si Londra nu-i chiar asa departe. O sa plang pentru ea si pentru regasirea lui si pentru spasmele pe care le-am simtit si eu la regasire. O sa plang de dor.

O sa inchin un pahar pentru trecut si pentru prezent. Si…sunt fericita…in sinea mea…”

17.02.2007 publicata de Moonchild.

ca să nu uit vreodată…


veşnicul dor

Nu am avut cel mai bun tată din Univers. Nici n-aş şti cum arată şi poate nici nu există.
Şi nici eu nu am dat pe afară de înţelegere şi bunătate în calitate de fiică.
Uneori am eşuat lamentabil şi nici măcar nu mi-a părut rău pentru asta.

Poate l-am urît pe tata. Adică sigur l-am urît cînd îmi făcea viaţa un calvar greu de suportat.
Poate am vrut să am alt tată, altă familie, alt statut şi tot aşa.
Poate am negat tot adevărul şi poate aş fi vrut să plec de acasă de miliarde de ori.
Ba mi-am şi făcut bagajul o dată. Dar am rămas.

Şi toate se şterg la a doua aniversare fără tine. Toate mă dor cînd scapăr băţul de chibrit să-ţi aprind o candelă sau cînd îţi las patru garoafe în sticla de plastic. Şi rămîne veşnicul dor în pustietatea acelui cimitir care te-a primit prea din timp. Şi mă aşez pe betonul încins de soare, plouat şi bătut de vînt. De cele mai multe ori îmi vine să mă întind poate îţi mai aud o dată bătaia inimii. Sau poate îţi mai simt mîngîierea în creştet. Sau rîsul. Sau zăngănitul lanţului de la gît. Sau sforăitul ăla care mă scotea din minţi cîndva. Sau orice.

Mă întreb de cele mai multe ori cum e treaba cu Raiul sau cu cealaltă viaţă. Şi mă întreb dacă eşti conştient acolo. Sau dacă îmbătrîneşti sau dacă arăţi ca în pozele cînd purtai tricou de marinar şi mă ţineai cu mîndreţe în braţe. Eu cît o lingură în scutec. Tu mă purtai ca pe-o zînă. Acolo sărbătoreşti ori sufletul tău hălăduie în neant. Ori e beznă?

Apoi încetez să mă întreb. Toate ies mecanic.

Nu mai simt că mă sufoc cînd realizez că nu o să te mai văd.
Ceea ce e bine.
Nici nu mă mai simt derutată.
Şi nici părăsită.

Mă simt în viaţă.

Şi da, tată, mi-e dor de tine!
De ochii tăi albaştri. De degetele tale groase pe care le moştenesc şi pe care le-am urît că-s masculine, dar pe care le iubesc acum.
De chipul tău frumos.
De părul tău cărunt.
De cum mă strigai „Roxi” şi de cum mă priveai cu mîndrie pînă mă deocheai.

Te văd în toţi bărbaţii cărunţi cu ochi albaştri pe care-i întîlnesc.

Şi tresar. Întorc capul, dar capul celălalt nu se întoarce după mine…


de dragoste la persoana a treia

Evergreen cînd iubeşte uită de ea.

Nu mai contează nimic, doar îmbrăţişarea momentului. Pentru ea a iubi înseamnă apogeul existenţei. Idilic şi ludic cu mirosuri impregnate în pori cu vînt în plete şi Leonard Cohen în căşti.

Evergreen iubeşte cu patos! Habar nu are ea cum e să iubeşti altfel pentru că niciodată nu şi-a permis să ia în derîdere această mare existenţială. Pentru că întotdeauna a fost plină de tot. Atît de plină că uneori dă pe afară şi revarsă în fluturi multicolori şi în cuvinte aşternute cu frenezie aici. Cuvinte care mor.

Evergreen e o fraieră la capitolul ăsta pentru că pune mai presus de ea orice altceva. Dacă-şi permite momente de egoism pur o ia în freză fără drept la replică. Dar deh, aşa-i viaţa, nu? Şi trebuie să înveţe să o ia cu graţie că alminteri nu reuşeşte să ajungă la mal.

Evergreen plînge mult şi des din te miri ce. Fie că e o melodie sau alcool peste măsură. Măsura aia cînd îţi vine s-o iei la goană şi să dansezi de nebun. Măsura aia cînd mergi cu troleul şi e pustiu şi pur şi simplu totul trece prin faţa ochilor şi … şi nimicul din fiecare. Măsura aia cînd ochii spun mai multe decît o mie de cuvinte cînd noaptea e sfeşnic cînd luna îşi lasă pletele peste trupurile muritorilor.

Evergreen e-o proastă! Pentru că se zbate şi încearcă să-şi desfacă aripile şi să învăluie omul cu toată dragostea de care e ea capabilă. Dar omul habar nu are pentru că nu e acolo. Nu trăieşte. Se refugiază în sihăstrie. Dispare.

Şi  eu mă frîng în suspine îngînate în perne nedormite. Valsez numai în gînd. Libertăţi îmi permit rar. Şi atunci inutile pentru că ajung în golul sufletului meu. În pustietatea momentului. În drumul spre casă care parcă nu-i al meu… şi nu ştiu dacă a fost vreodată.

Şi unde-s domne oamenii cu care cîndva rezonam perfect? Unde-i acel zîmbet? Unde mi-e umărul pe care mă lăsam să pic cu certitudinea că-mi va amortiza căderea? Unde-s toate?


din unghere prăfuite

Cîteodată aş vrea să mă evapor. Să fiu vapori mov. Să semăn cu sleiala verii. Cu încinsul asfaltului. Cu nimic şi să trec neobservată pe la tîmplele celor iubiţi. Să-i mîngîi. Să-i privesc în tăcere. Să le şoptesc ce nu vor să audă. Ce nu aud. Cu tac.

E una din zilele cînd te trezeşti cu capul cît o baniţă. Şi nu e numai alcoolul de vină. Nici răsăritul. Nici lipsa nisipului lipit de chipul transpirat. Şi nici vara copleşitoare. Sunt toate şi te apasă. Cuvinte, frînturi de vorbe aşezate pe cioburi de imagini se derulează în tropot. Stop!  Nu se opresc la nicio comandă. Şi vîrtejul ăsta mă epuizează.

Mă doare pieptul. Un pachet de ţigări. Deodată. Sudat cu poftă. Ţigara avea gust dulce. Nu am mai simţit asta pînă acum, dar imediat după o gură de vin alb, un fum umple gura de miresme de salcîm. Apoi fuga şi urletele şi „roxana!!!” cu gravitate în receptor şi verticalitate în contradicţie cu orizontal şi deruta. Clipitul greu. Evitarea privirii. Greutatea cu care ascult.

Dimineaţa inima nu mai ştie. Nici somnul nu-mi mai e somn. Aud. Văd. Sufăr şi acolo unde-ar trebui să fie bine. În vis.

Şi viaţa asta (a mea, pare-se) cum ar trebui s-o trăiesc? Prin mine sau prin alţii?
Dacă-mi permit s-o trăiesc prin mine primesc limite şi reproşuri, apoi interdicţii de a mai… dacă trăiesc prin alţii?


drum de seară

609 voturi. azi e ultima zi, de fapt.

am mintea în şapte luntre. nu ştiu ce zi e. nu ştiu unde mă aflu şi de ce, dar e minunat!
so, dacă mai ai chef şi putere poţi aplica un votişor aici.

am condus noaptea trecută şi mi-a plăcut teribil. guerilla în boxe şi drum întins.

entuziasmul îmi vibrează în orice gest. de-aş putea aş zîmbi fără oprire, dar mă mai dor şi pe mine maxilarele.

planuri de mare. planuri de week-end. of! dor.

mister şi stîngăcie. nu se potrivesc deloc. şi ce dacă?

mulţumesc,

>.<


din alte timpuri

Mă mîngîiai încet şi blînd pe frunte. Trupul în spasme se zguduia în poala ta. Valuri umede curgeau cununîndu-ne . Ochii închişi strîns, pînă la durere. Şi negru.

În dimineaţa asta am ieşit singură pe plajă. Mi-am pus rochia lungă de prinţesă şi pălăria cu boruri largi cu nevoia să trăiesc o senzaţie din alte timpuri, zărită probabil într-un film. Încerc să-mi asum singurătatea plimbării, deşi recunosc că mă cam plictiseşte pustiul plajei. Marea e calmă. Mă loveşte agale la tălpi. Mititica mare. O fi obosit, săraca.

Am mers cu faţa spre soare. Apoi cu spatele. Apoi am alergat. Apoi am gîfîit. Apoi am cules trei scoici pe care le-am făcut şirag de perle. Au trecut clepsidre întregi de timp şi tot pustiu era pe plajă. Lipsa aceasta mi-a creat un disconfort emoţional. Oricum sunt destabilizată din punctul ăsta de vedere, dar chiar aşa să nu mă pot bucura de un moment? Oare cîte momente am ratat numai gîndindu-mă la asta.

Am schimbat perspectiva şi m-am întins într-un hamac în crestele munţilor. Un şoim dădea tîrcoale. Ciudat, am aceeaşi rochie de plajă, deşi port bocanci de căţărat. Of, n-am să-mi scot niciodată din cap poveştile cu prinţese. Mi-era teamă să privesc în jos. Josul era infinit şi gol şi iar acea pustietate apăsătoare. Ah, de mi-aş fi luat măcar o carte să mă pierd în ea! Degeaba, dacă mă apasă nu are să mă lase cu una cu două şi nici măcar literatura tămăduitoare nu are efect în astfel de cazuri.