Tag Archives: dor

fără zbor, doar pămînt

Cînd a murit tata lumea mea a căpătat un alt sens. Atunci am decis că ori de cîte ori pic, îmi amintesc de ziua aceea cînd mi-am luat adio de la el. De momentul acela cînd s-au sfîrşit toate şi toate-au început. De sunetul pămîntului aruncat pe lemnul coşciugului. De acel strigăt pe care lemnul-l scotea la fiecare izbire de betonul cavoului. De strigătul meu disperat: mai stai!

Crucea lui în bătaia tristă a soarelui şi mai apoi plouată mi-a rămas povară pe umeri. Atunci am decis că n-am să-mi bat joc de viaţa mea, de fericirea mea, de sufletul meu.

E ciudat cum viaţa te izbeşte atunci cînd dai noroc cu moartea. Cum vine ea, şireată şi parcă-ţi zîmbeşte malefic mustrîndu-te că eşti uituc.

Şi de atunci caut motive să-mi întreţin starea aceasta de recunoştinţă care poate pare stupidă: bine că trăiesc! Pentru că, ştiţi, dacă trăieşti poţi face atîtea… în schimb dacă mori habar nu ai că lumea cealaltă sau posibila reîncarnare îţi pot oferi atîtea oportunităţi. Aşa că, mă bucur pentru acest simplu fapt, că trăiesc.

Mi-e dor de dragoste. De valsul acela pe acorduri de vioară şi pian care în tandem cu inima te îndeamnă la piruete infinite. Mi-e dor să simt cu fiecare por. Să fiu dependentă de-o privire. Să zac în agonia momentelor de despărţire şi să tresar la orice atingere. Mi-e dor să plîng din dragoste. Să cred cu tărie că nimic nu-mi va zdrobi ceea ce fluturii mei au construit cu atîta dedicaţie. Mi-e dor pînă şi de ce n-am apucat să trăiesc.

Mă uit în oglindă şi uneori nu mă recunosc. Nici de-a naibii. Oricît m-aş schimonosi, parcă tot nu-mi vine să cred că eu sunt cea din oglindă. Sau poate sunt doar proiecţia propriei mele minţi. Poate sunt cît o unghie în alte realităţi sau poate am ochii mov. Apoi încep să mă strîng cu putere să văd dacă mă simt. Şi da, mi-s eu, cea cu ochii umflaţi de plîns care se schimonoseşte de durere în oglindă.

Dar asta înseamnă că încă trăiesc. Că plîng de dor.


firestarter şi pisoii orfani

Apar momente în viaţă cînd trebuie să decizi. O decizie grea, apăsătoare. Cuvintele ies atunci cînd cumpăna frînge raţionamentul şi cînd berea ajunge acolo unde trebuie. Şi trebuie să te iei la trîntă. Cînd cu inima, cînd cu mintea… că greu le aduci la acord.

Şi te frămînţi. Dacă în filme totul pare easy like sunday morning, ei bine în realitate lucrurile stau altfel. Însă ce spun eu? Am încasat-o cu to(n)ţii la un moment dat. Cu vîrf şi îndesat pînă la lehamite.

Poate dacă aş pleca lucrurile s-ar rezolva. Depărtarea, ochii, uitarea. Ar fi o uşurătate a fiinţei cu care aş empatiza. Însă eu din realitate, cu mine proiectată în eter ne întîlnim numai  la nivelul ideal. Şi idealul s-a şters demult din vocabular.

Leg cuvinte alandala. Cine mai foloseşte alandala în exprimare?

Leg vieţi şi idei şi nimic de fapt nu se leagă. Nodurile mele se desprind la prima adiere de vînt. Sunt fragilă. Poate dacă o recunosc acum mîine am s-o reneg cu vehemenţă.

Am fost instruită să mă cred şi vreau puternică şi nu mă pot delăsa de mine însămi. Pentru că dacă pici (în Universul ăsta) eşti mizerabil. Şi nu suport mediocritatea. Nu suport să fiu jos. Niciodată nu am suportat să fiu călcată pe cap.

Şi ajung la vechile şi nemuritoarele întrebări care-mi bîntuie pînă şi subconştientul. Cine sunt eu? Care mi-e fericirea mea?

Da dragilor, sunt tristă de nu mă văd. Şi dacă n-o arăt nu înseamnă că nu mă apasă.

Am fost la tata şi nu am fost capabilă nici măcar să plîng. În schimb am vorbit tîmpenii şi-am şutit un mănunchi de iasomii să-i pun în vaza improvizată a mormîntului. Şi ştiţi ce-i mai trist? Tata nici măcar nu ştia că eu iubesc iasomia… şi mi-e dor de el de simt că înnebunesc. Sunt o proastă!

Sunt o hipersensibilă şi-ar fi bine să mă obişnuiesc cu asta.

Am chef nebun să scriu lucruri pe care mîine o să le regret. Şi pînă la urmă de ce să-mi pese? Cataloghez viaţa în alte sensuri. Ale mele. Şi-mi place să mă ghidez după mine şi atît. Poate dacă mă uit în urmă reuşesc să mă sperii de imbecilitatea proprie. Şi poate peste alţi 5 ani o să mă sperie imbecilitatea de acum.

O să fie lung şi insensibil ca o moarte de cancer. Dureroasă şi odioasă.

Mi-e silă de existenţă. O, dar ce silă!

Şi ştii de ce? Pentru că n-o pricep. La niciun nivel. Şi cum spunea sufletul meu pereche, e greu să fii om. Pur şi simplu e al dracu de greu şi parcă uneori aş vrea să mă uit într-o letargie distructivă.

Delete.

Nu m-aş opri toată noaptea, dar scolioza lombară strigă la mine. E distrusă.

O noapte ca-n poveşti!

PS: Pisoii ăştia au nevoie de o familie!!!


lucruri care contează

Pinguina mi-a dat mai demult o leapşă cu lucrurile mărunte care contează pentru mine. Şi mi-am dat seama că eu dau importanţă mare tuturor lucrurilor. Recunosc că deşi e o zi de vară mie-mi vine să plîng ca un copil în poala mamei, însă n-o mai pot face.

V-am spus şi vă repet că mi-e foarte dor de mare. Cu cît înaintez în vîrstă cu cît o văd mai rar. Nu e trist? Şi mi-e dor de zilele cînd nu aveam o grijă mai mare decît tipul de la scara b pe care-l plac, dar care-o place pe tipa de la scara c care este oricum mai înaltă şi are genunchii mai frumoşi ca ai mei.

Încă nu mi-am băut cafeaua şi sunt în întîrziere. Dar de data asta nu mă panichez, ci tratez totul cu calm. Dau un telefon şi amîn întîlnirea cu jumătate de oră.

Anul ăsta nu am cules iasomie pentru mine. Singurul buchet cules l-am pus tatei că poate îi era dor… şi mie îmi e dor, dar prefer să întorc spatele amintirilor. Chiar nu-s atît de puternică pe cît par.

Dacă vara s-a instalat deja, probabil că trebuie să renunţ la pulover. Anul ăsta am ratat venirea ei. De fapt am ratat şi dorinţa de a o avea în jur. Anul ăsta am fost letargică.

Mă apuc să mă tratez de nervi.

Şi leapşa merge mai departe tuturor celor din blogroll mai cu seamă la Piticu, Meea, Jess , Liz.

Cheers,

Ah şi nu uitaţi să mă ajutaţi la studiul de caz.


Amy

Am o prietenă. Bucăţică din mine. Ea se va urca luni în avion şi va pleca spre noua ei casă, spre jobul ei, spre bărbatul ei. E atît de departe şi mi-e atît de dor de ea încît mi-e teamă s-o strîng la piept din cauza fragilităţii emoţiilor.

Şi poate depărtarea asta e utilă. Poate de mi-ar fi aproape nu aş putea s-o preţuiesc aşa cum ar merita. Poate aş uita-o într-un colţ al inimii considerîndu-mi-o de drept.

Am o prietenă şi e venită de cîteva zile în ţară. Mi-e dragă de mor.

Şi ea va pleca la un moment dat. Ne despart cîteva ore de zbor, doar Anglia nu este la capătul pămîntului… şi totuşi reuşim să ne vedem o dată pe an. Şi atunci nu ştim ce să spunem mai repede sau cum să spunem mai repede.

Am o prietenă. O am de mulţi ani. Să se tot împlinească opt? Şi deşi timpul şi viaţa ne ţin departe fiecare revedere e parcă aceeaşi. Lacrimi de bucurie şi poveşti infinite.

Am o prietenă şi luni pleacă. Ne va lega facebook-ul şi virtualul. Şi totuşi… am o prietenă şi mi-e dragă de mor.


pastel

N-am mai desenat demult. Am lăsat culorile să se usuce în tuburi şi zîmbetul să-mi îngheţe pe mutră. Aş putea să fac mai multe piruete pe zi, poate aşa nu mai fac febră musculară de la prea mult entuziasm. Dar nu le fac din inerţia de a fi în pas cu turma. Stau ţintuită şi cocoşată în faţa ferestrei şi privesc într-un gol nepăsător. Ar putea fi un gol atrăgător, dar nu, ăsta e afurisit!

Cel mai tîmpit lucru care i se poate întîmpla unui om este să-şi piardă încrederea în sine. Poate-i hipersensibilitatea de vină sau poate e doar pensula care se plimbă agale pe chipuri neştiute. Încrederea în sine se pierde atunci cînd alţii vin şi-şi bagă mîinile pîn’ la cot în culorile tale ca mai apoi să mîzgălească din propria-i perspectivă un altceva. Unul mai bun, zic ei.

Nu am mai zgîriat de mult pereţi. Am preferat să-mi rod unghiile pe ascuns. Îmi plăcea să zgîrii pereţi grunjoşi care să-mi lase urme adînci. Am pierdut anumite plăceri menite să mă elibereze din stări. Acum ţin stările strîns la piept. Sunt rare ca macii din grădina mea nevăzută. De aia le ţin aşa.

Cel mai tîmpit lucru care se poate întîmpla unui om după ce-şi pierde încrederea în sine este să nu mai găsească începutul şi să creadă că orizontul e prea departe pentru el. Să se bîlbîie în neştire. Să-şi frîngă degeţelele. Să se privească într-o oglindă murdară şi să-şi şoptească cuvinte de curaj. A face asta de unul singur într-o baie care nu e nici măcar proprietate personală este dovada unei incapabilităţi majore.

Nefericiţii şi-o caută cu lumînarea. Mi-s dragi. Trăiesc!

Nu vreau să nu mai vreau să desenez. Nu vreau să mă cuprindă teama. Nu vreau să mă atingă acele mantii argintate purtate cu iluzii supreme de diverşi trecători. Nu vreau aripi. Nu vreau sclipiri.

Cîndva puteam s-o fac mai bine. Pe asta. S-o scriu mai bine. S-o rumeg mai cu suflet. Dar poate asta-i maturizarea – incapabilitatea mea de a mai trăi la maxim anumite sentimente.


însemnare de cafea cu două linguriţe de dor

Ieri am zărit o tufă înflorită de iasomie. N-am rupt nicio floare. M-am apropiat cu timiditate de florile albe şi le-am mirosit. Cu greu. Cu poftă. Cu frisoanele din corpul meu.

Am stat la vorbe lungi cu o fată dragă mie. Şi-am săpat adînc în amintiri. Aşa că azi noapte am şi visat pe cineva cu care nu am mai vorbit de-o vreme lungă. Şi în vis mi-era dor şi aceeaşi teamă. M-am trezit buimacă, dar fără febră, însă înfierbîntată de peste noapte.

Sunt prea cuprinsă de totul din jurul meu ca să mai iubesc cu aceeaşi pasiune un buchet de iasomie. Şi iasomia pentru mine înseamnă mult, de fapt sunt eu!

A venit vara şi eu nu am observat-o. Încă mă simt tentată să-mi iau geaca pe mine, deşi temperatura creşte spre 30 de grade. Eu unde-am fost cînd s-au întîmplat toate astea?

Caut momente de nisip. Momente de cafea. Momente în care să nu fiu legată de nimic. Atîrnă prea multe şnururi şi prea multe noduri de mine. Şi le desfac alene, însă parcă ele se tot înmulţesc. O să fie din ce în ce mai greu să merg spre lumină.

Mîine îmi vine o dragă. Tocmai din Anglia. Abia o aştept!


dor

Mă aşez la masă şi îmi aprind o ţigară. Desfac o sticlă de bere şi o pipăi. E rece, dar mi-e sete! Beau cu grijă caă mă dor dinţii. Dar mi-e sete! Vreau să mă satur din două guri. Ce senzaţie stupidă. Să ai lichidul în faţă şi să nu te poţi bucura de el.

Mă apuc de povestit. Două ore, poate trei. Din fiecare. În tot acest timp nimeni nu mă întrerupe. Mă lasă pînă la capăt. Mă mîngîie cu privirea. Îmi oferă bricheta dinainte să scot ţigara şi-mi încălzeşte următoarea bere.

Vorbesc. Vrute şi nevrute. Momente de tăcere care în mod normal ar trebui umplute cu sfaturi, concluzii. Dar ce e normal? Şi iar şi iar. Frămîntări. Doruri. Oftaturi.

Mă termin epuizată cu ochii mari privesc în gol. Normal, la final închei glorios cu cele două cuvinte care mă identifică: nu ştiu şi poate nu vreau să ştiu aş mai vrea să spun, dar nu am curaj.

Sunt sărutată prietenos pe frunte  şi apoi sunt invitată la un film şi-o pizza.


neterminat(ă)

Pînă să deschid pagina aveam pe limbă (vîrful arătătorului) o mie şi una de poveşti de scris. De cîteva zile rumeg cuvinte şi leg fraze. Ştanţez fiecare emoţie şi-o pun deoparte ca mai apoi s-o aşez frumuşel aici. De la atîtea  nopţi albe şi zile mov le-am uitat.

Hahal memorie!

Mă apasă tristeţea timpului ratat. S-au scuturat pomii şi nu i-am mirosit suficient. Se trec zambilele şi narcisele şi nu m-am săturat să le privesc. E aceeaşi senzaţie ca atunci cînd dispar cireşele de pe piaţă. Nu pot să mă satur niciodată!

Normal că în mine-s frămîntările tînărului creator, zbuciumul femeii iubite, dar nu suficient, drama copilului orfan, prietenul mereu pus pe şotii, doruri şi amintiri. Normal că mă împing departe de tot ce am trasat odată. Ciudat este că nu mai am un scop definit. L-am ratat pe drum uşor-uşor devenind mai încîntată de altele. Nici eşecurile nu mă mai lovesc. Le fentez cu delicateţe. Nu vreau să-mi supăr karma şi să plătească o altă eu în alte vieţi. Îmi curăţ energiile şi iert. Pe toată lumea. Şi pe cei care mi-au pus piedică şi mi-am spart dinţii şi pe cel care mi-a întors spatele atunci cînd aveam cea mai mare nevoie şi chiar şi pe cel care m-a trădat în cel mai murdar mod.

Soarele se arată galeş prin fereastra mea. Închid ochii şi mai strîns, dar lumina sparge vălul de întuneric. Descopăr o nouă zi. Începe nebunia…

Normal că se ofilesc în vază ultimele lalele din anul ăsta.

Caut job: redactor online part part time.


un fir subţire

ne ţine vii pe pămîntul ăsta. pentru unii firul se rupe devreme, pentru alţii tîrziu. nu e niciodată momentul potrivit de adio. nici pentru cel ce pleacă şi nici pentru cel ce conduce.

cel rămas îşi frînge palmele şi îşi freacă obsesiv genunchii. urmează ceva nemaiştiut. un drum cu un loc liber. gol. pustiu. încărcat de dor. şi plînge amar. de frică. de regret. de dor. lacrimile se îmbrăţişează în barbă şi cad împreună pe aceeaşi genunchi neteziţi.

cearcăne adînci. nesomn. tremurul bărbii. ochii roşii. privirea grea. negru. oglinda acoperită.

pentru noi ceilalţi e o palmă drept avertizare. deschide ochii larg. braţele şi mai larg. aleargă. rîzi. chiuie. bucură-te. fii încrezător. iubeşte. iartă. nu te întrista din cauza problemelor. găseşte soluţii. călătoreşte. ajută. ştiu. e greu. e greu să preţuieşti viaţa în fiecare moment trăit. de cele mai multe ori o scuipi a jignire.

şi da, unui om îndurerat cuvintele nu-i ajung. şi nici viaţa.

mă agăţ cu putere şi disperare de un fir subţire. se clatină în bătaia vîntului tăios de martie. mă ţin cu putere. mijesc ochii. încordez genunchii. nu mă las!

mîine se împlineşte un an de cînd tata a dat drumul firului. s-a prăbuşit în negură. uitarea nu s-a aşezat. resemnarea da.

marţi ne luăm adio de la un om extraordinar. un om minunat, bun, blînd. rămînem noi, datori să ne trăim viaţa aşa cum el nu a mai avut ocazia…


semn

… de la tata

poate pentru că se apropie anul.

poate doar pentru că mi-e dor…