Tag Archives: dragoste

Bună, eu sunt duminică

Gîlgîi cana de cafea de parcă-ar fi apă plată cu lămîie. Doamne, îmi place aşa mult gustul! Cîteodată mi se face pur şi simplu poftă de cafea. Şi cred că mai mult de atît iubesc pauzele de cafea şi ce oferă astfel de momente de ştii să le preţuieşti cum se cuvinte.

Mi-ar fi plăcut să fiu atentă la orele de gramatică în şcoala generală. Întîmpin multe probleme şi este de toată jena să păţesc aşa ceva, absolventă fiind de-o facultate care cere să visezi gramatica limbii romîne. Mno, trist. În liceu nu am făcut gramatică. În facultate nici atît. O să le iau de la capăt, probabil în această vacanţă lungă.

M-am îndrăgostit de un regizor suedez, Patrick Eklund. De fapt, de două dintre filmele lui. Unul l-am văzut la Timishort – „Slitage” şi unul noaptea trecută la ShortsUp- „Istället för abrakadabra”. M-am bucurat că i-am recunoscut maniera la al doilea film, el avînd cinci în total. Chimay! Cei care au văzut filmul se prind de glumă. Chimay spunea magicianul în loc de abracadabra, un magician dement de 25 de ani cu o faţă expresivă şi comică. Eklund realizează un melanj armonios cu momente comice şi situaţii dramatice pe care le oferă cu fineţe spectatorului. S-a rîs enorm la film! Şi s-a aplaudat asemenea.

Urlă în boxe (şi eu cu ele) Otherside – RHCP, auuuuuuuuu!!!

De două săptămîni pe mp3 am numai Metallica şi Rammstein. Mă doare să ştiu că vor fi aşa aproape de mine şi nu pot merge că nu am banii necesari. Of! Oricum, am vorbit cu Mera şi aplicăm planul B. De auzit îi vom auzi şi poate îi vom şi vedea.  Depinde numai de noi!

by evergreenAm visat că am proiectat filmul meu şi nu era ce ştiam eu că e. Era o nebunie curată. O nebunie pe care (ca orice regizor bolnav în cap) am înţeles-o pe deplin. La final nimeni nu a aplaudat. De fapt, vară-mea Alexa (care nu ştiu ce căuta acolo) aplauda. Apăruse şi ea în film. Lumea se uita la mine cu ochii mari.

Erau spectatori în vîrstă pentru că proiecţia era la o nuntă a unui coleg (Gionuţ) care tocmai se căsătorea din obligaţie şi nu din dragoste. Şi mi-am zis: ei nu pricep, alţii de erau înţelegeau ce voiam să zic. Nişte cadre cu mine bălăcindu-mă pe malul unui rîu (murdară de mîl) şi parcă aproape să mă înecam şi apoi am pus capul pe o şină de tren, eram cu vară-mea. Aw, mi-am zis! Subconştientul mă avertizează.

Lately am nişte stări. Parcă aş pupa pe cineva! Aşa cu foc aş pupa! Ca un copil din ăla mic şi retard care nu ştie ce e valoarea unui pupat. Şi aş ţine de mînă. Pur şi simplu, cu toate implicaţiile strîngerii. Şi aş merge mult. Mult de tot, noaptea. Într-o tăcere care nu apasă, deşi eu nu ştiu să tac pentru că mă simt stînjenită. Poate aş învăţa să tac, poate dacă aş pupa mai des. Vara mă îndrăgostesc. Aşa păţesc mereu.

Desigur, a început Placebo cu Because I want you (winamp mă cunoaşte).

Bună, eu sunt duminică!

>.<


10 minute

Am decretat! În fiecare zi Puştiu şi cu mine petrecem 10 minute împreună. E ciudat, din moment ce locuim împreună. Aceste 10 minute sunt însă speciale. Sunt ale noastre. Închidem tvul şi ne deconectăm de tot. Ne cuibărim confortabil şi stăm îmbrăţişaţi, uneori în tăcere, uneori vorbind ce nu apucăm peste zi.

Pentru mine aceste 10 minute sunt esenţiale. Este momentul meu de linişte şi momentul în care mă simt ocrotită. Invoc minutele mele!

În timp ce noi stăm îmbrăţişaţi şi ne bucurăm unul de celălalt şi cîteodată şi de Socrate lumea se mişcă.
Noi stăm pe loc, Universul se învîrte.

În 10 minute mor milioane de oameni şi se nasc alţii. În aceste 10 minute oamenii fac alegeri: se căsătoresc, se despart, se ceartă, se distrează, fac dragoste, fac sex, ucid, salvează vieţi, pierd persoane dragi, se sinucid, rîd, plîng, fumează iarbă, ascultă muzică, muncesc, îşi dau demisia, merg cu 200 pe autostradă, fac accident, ajung mai repede, află că au o boală incurabilă, află că se vindecă, descoperă iubirea, descoperă ura, se regăsesc, ating suflete…

În cele 10 minute ale mele, în momentul în care închid ochii şi mă simt bine, unii oameni se simt rău sau sunt prinşi sub dărîmăturile caselor picate în urma unui cutremur. Stau în beznă. În dureri. În chinuri. Înfometaţi, îndureraţi, speriaţi.

În momentul meu de linşte sinceră Universul nu stă. Jumate e dramatic, jumate e frumos pentru a ţine balanţa. Pentru a o înclina spre bine nu-mi rămîne decît să mă bucur în continuare de binele meu. Poate fi numit egoism sau deconectare sau răutate, e doar o formă dată unui sentiment.

M-am decis să nu mai iau, de fapt să preiau. M-am decis să ascult şi să ajut, dar fără să-mi afecteze inima. Să fiu cîrjă, umăr, batistă, suport de bere, ureche cu timpan deschis, pod. Ce-o fi, dar să nu le mai iau şi să mi le aşez mie. Pentru prima oară mă detaşez fără să mă simt vinovată.

Nu e vina mea că lumea suferă, că oamenii au cancer, că sunt singuri cum nu e nici contribuţia mea că sunt fericiţi, sănătoşi şi înconjuraţi de oamenii dragi.

Eu sunt suma gîndurilor, cuvintelor şi gesturilor mele. Eu pot sau nu. Eu vreau sau nu. Şi mi le asum pe toate cu capul sus.

E o perioadă de dezintoxicare. M-am umplut de tot ceea ce e negativ de la toţi ceilalţi şi am plecat urechea conştientă fiind că mă vor afecta cuvintele. De  data asta am să-mi aplec urechea, dar negrul se va izbi de un zid de lumină. A mea. A deciziilor mele.

Probabil că l-am mai arătat, dar se potriveşte:


să nu rîdeţi de mine

Dar de ceva vreme mă gîndesc la căsătorie. Şi nu la cheful şi băuta de la nuntă, ci la ideea de împreunăpeviaţă. Şi mi-e frică de mor de chestia asta.  Pentru că pînă de curînd nu credeam că-s făcută pentru jurăminte pe care să le şi împlinesc.

premiutoamnaE prima oară cînd trăiesc o asemenea siguranţă, cînd ştiu, cînd simt, cînd am încredere în mine că n-o să fug mîncînd pămîntul. E anormal pentru mine să nu fiu instabilă. E anormal să treacă doi ani şi eu să rămîn aici, dependentă, îndrăgostită pînă la disperare… de acelaşi om.

Puştiu rîde. El a zis de la început că aşa va fi. Că noi doi ne vom căsători şi vom întemeia o familie mişto, că io o să fiu a lui şi că o să-i scot peri albi cu obsesiile şi maniile mele. Credeam că doar rîde.

O fi de la toamnă? O fi de la iubire nebună? O fi de la vîrstă? Să nu rîdeţi de mine, dar eu o să mă îmbrac în Julieta la cununia civilă. Cînd o fi asta…

De mîine studenta la regie apucă frîiele. Le strînge cu putere.

Bia, mulţumesc pentru premiu. Îmi plac aşa tare surprizele. Şi mai mult decît atît că vin de la oameni pe care nu-i aştept. E aşa fain să ştiu că sunt citită… nu e vorba că mă simt flatată sau gîdilată în orgoliu, doar că mă bucur ori de cîte ori citesc comentariile, fie ele şi zîmbete.

Am rîs la asta de la Cabral. Şi mi-am amintit de what what in the butt.

Abia azi am reuşit să văz clipul celor de la Rammstein – Pussy. Şi omii spun lucrurilor pe nume. Tu ai o pi..ă, eu am o p..ă, şi care-i problema? să ne-o tragem repede.