Tag Archives: esec

pastel

N-am mai desenat demult. Am lăsat culorile să se usuce în tuburi şi zîmbetul să-mi îngheţe pe mutră. Aş putea să fac mai multe piruete pe zi, poate aşa nu mai fac febră musculară de la prea mult entuziasm. Dar nu le fac din inerţia de a fi în pas cu turma. Stau ţintuită şi cocoşată în faţa ferestrei şi privesc într-un gol nepăsător. Ar putea fi un gol atrăgător, dar nu, ăsta e afurisit!

Cel mai tîmpit lucru care i se poate întîmpla unui om este să-şi piardă încrederea în sine. Poate-i hipersensibilitatea de vină sau poate e doar pensula care se plimbă agale pe chipuri neştiute. Încrederea în sine se pierde atunci cînd alţii vin şi-şi bagă mîinile pîn’ la cot în culorile tale ca mai apoi să mîzgălească din propria-i perspectivă un altceva. Unul mai bun, zic ei.

Nu am mai zgîriat de mult pereţi. Am preferat să-mi rod unghiile pe ascuns. Îmi plăcea să zgîrii pereţi grunjoşi care să-mi lase urme adînci. Am pierdut anumite plăceri menite să mă elibereze din stări. Acum ţin stările strîns la piept. Sunt rare ca macii din grădina mea nevăzută. De aia le ţin aşa.

Cel mai tîmpit lucru care se poate întîmpla unui om după ce-şi pierde încrederea în sine este să nu mai găsească începutul şi să creadă că orizontul e prea departe pentru el. Să se bîlbîie în neştire. Să-şi frîngă degeţelele. Să se privească într-o oglindă murdară şi să-şi şoptească cuvinte de curaj. A face asta de unul singur într-o baie care nu e nici măcar proprietate personală este dovada unei incapabilităţi majore.

Nefericiţii şi-o caută cu lumînarea. Mi-s dragi. Trăiesc!

Nu vreau să nu mai vreau să desenez. Nu vreau să mă cuprindă teama. Nu vreau să mă atingă acele mantii argintate purtate cu iluzii supreme de diverşi trecători. Nu vreau aripi. Nu vreau sclipiri.

Cîndva puteam s-o fac mai bine. Pe asta. S-o scriu mai bine. S-o rumeg mai cu suflet. Dar poate asta-i maturizarea – incapabilitatea mea de a mai trăi la maxim anumite sentimente.


din ungherele unei minţi nebune

Fucking shit! Sună mai bine decît pe romîneşte.

În drum spre casă m-am bocit ca o tută. M-a făcut un om să plîng. Şi dacă-aş fi avut mai mult curaj m-aş fi dus să-l zgudui tare-tare. Să-l prind cu putere de umeri şi să-l zgîlţîi pînă îşi revine din delir.

EU nu pot! Cu asta mă confrunt zilele astea. EU nu pot să fiu o artistă, să fac glume de artistă, să vorbesc/comport/simt/rîd/merg ca o artistă. Nu pot! Eu sunt eu şi atît. Tot ce pot să ofer zace în mine ascuns şi nu la suprafaţă în felul în care-mi prind părul sau în felul în care-mi port blugii.

Am senzaţia că am făcut mai mult decît mi se cuvenea şi am ales peste măsura nasului meu. Acum abia-l ţin la suprafaţă, abia dau din mîini. Abia reuşesc să frîng disperarea. Parcă mă înec cu aer, cu senzaţii.

EU nu am nevroze şi psihoze şi talente evidente. Am crize existenţiale. NU sunt fistichie la haine sau la minte. Nu-s o ciudăţenia a naturii sau a harului. Nu-s! Nu am nimic deosebit, nici mers mai altfel, nici ochi verzi nici nimic.

Şi da. Sună a superficialitate, dar mă îngrozeşte tagma asta în care pătrunzi îndeplinind nişte reguli stricte. Trebuie să fii un artist neînţeles. Păi eu vreau să mă fac înţeleasă, cam asta e ideea.

Azi m-am simţit străină locului, oamenilor, ideii. Îi priveam îngrozită. Aşa o fi în primele zile. Unii vor să iasă în evidenţă, alţii să se piardă în mulţimi. Priveam un om… pe care-l ştiam dinainte să fie student. Şi acum e altfel! E naşpa şi cu aere şi cu glume idioate.

Come on!

Nu vreau să mă schimb! Eu sunt io!

Mă iubesc aşa cum sunt şi da, sunt cîteodată nebună şi sparg geamuri cu pumnii încleştaţi sau plîng ca proasta pe strada din cauza vreunuia şi sufăr ca un cîine dacă mi se pare că a greşit sau că cineva nu mă mai iubeşte.

Io nu vreau să plătesc preţul de a mă pierde pentru a fi plăcută de colegi pentru că nu mă interesează asta. Nici ei şi nici glumele lor tîmpite.

Pe scurt. Prima experienţă Roxana – studentă la regie –  cu regia a fost un eşec.