Tag Archives: fictiune

ficţiune şi oameni

Ne plac mult filmele de ficţiune. Se întîmplă o viaţă în 90 de minute. O viaţă alambicată, dar cu finalitate şi fir narativ uneori satisfăcător, ba chiar lacrimogen de emoţionant. Ne place că ce vedem acolo e aşezat sau înţelegem mai bine direcţiile, perspectivele, oamenii, dialogurile. Dar în principiu e ceva la locul lui şi oferă o siguranţă. Ori rămîn împreună, ori nu, dar măcar ştim o treabă. Nu-i mare tragedie. După generic oamenii dau stop, dar personajele continuă să-şi trăiască viaţa minunantă.

Eu nu m-am mai gîndit ce-o fi făcînd acum Baba din The Ladykillers sau cum s-a simţit după ce a donat 1.6 milioane de euro unei Universităţi – şi aşa am şi deconspirat filmul, pentru că în mintea mea m-am liniştit cu privire la ficţiunea (realitatea) ei.

Pe cînd în viaţa reală nu e nimic aşezat şi nici la locul lui. Singura direcţie e cea proprie, iar dialogurile nu ne ies niciodată aşa cum ar trebui. Ori nu găsim cuvintele ori accentuăm greşit ori facem pauze interminabile ori avem noduri în ficat şi-n gît şi adio mesaj ori ne blocăm pur şi simplu şi ne uităm ca vitele. Dacă nu rămînem împreună bem pînă unităm de noi – poşircă pt că nu am luat încă salariul, iar dacă rămînem realizăm după 3 ani (căci deh, cam atît durează povestea) că numaieştipersoanadecaremamîndrăgostit. După generic la noi vine moartea, dar aia pe bune.

Ei bine, de aia-mi plac filmele. Pentru că pot să cred. Cu uşurinţă, uneori dusă spre idioţenie clară, în cazul unora dintre ele. Şi-mi place să mă las prostită un anume timp din realitatea mea de ficţiunea lor. După care mă zbat să aplic în viaţa reală un dram de ficţiune. Caut vraja, unghiul perfect, lumina la 45 de grade să evidenţieze anumite trăsături, muzica perfectă care nu se aude numai în mintea mea, ambianţa, dubla bună, cuvîntul care să taie răsuflarea, mişcarea de aparat care să surprindă gestul, ochii… ochii… şi… stop!!!

Nu pot. Nu-mi iese. Nu mă pricep. Sunt stîngace. Părul meu nu e proaspăt spălat. Ah, vina bat-o vine. Mă uit pe pereţi. Zi ceva! Nimic. Îmi pare rău. Şi totuşi… nu poate fi atît de greu. Da. Mai bine. Nu. Şi. Nimic. Cred că o să-mi fie dor să-ţi aud vocea. Sau poate nu e atît de greu. Închid ochii. Pleoapele atîrnă grele pe chipul întristat subit. Fade in negru. Fin.

Viaţa mea (să dea naibii) nu e niciodată ca-n filme!

>.<

Mîine de dimineaţă părăsesc acest oraş. Ne vom citi luni.


Nopţi albe

26.08.2007 – publicat de azize_mahtub (un alter ego mai trist)

„Nu dorm. Cred ca nimeni nu doarme acum. E sambata seara. E seara de povesti. Lasa muzica sa curga in surdina si asculta-ma…

Ultima oara te-am vazut intr-o gara. Era cald. Aerul tremura. Pe frunte ne curgeau emotiile. Abia atunci realizasem ca ai pistrui. Erau atat de naturali, atat de bine asezati incat lipsa lor ti-ar fi distrus din farmec. Zambeai temator. Ochii mari si negri priveau ingrijorati omul in costum care flutura steagul. Am scos capul pe geamul jegarit de atatea drumuri si ti-am aruncat esarfa mea rosie. Stiam ca-ti place atat de mult. Am zambit larg si am inceput sa trimit timpul cu mana dreapta. Ti-am promis scrisori si mi-ai promis vizite cand te vei face mare.

Ultima oara sedeai acolo pe acel peron. Ne stiam de doua saptamani, dar parca ne stiam de-o viata. Imi pupasei obrazul in linistea apusului si iti atinsesem palmele. Ne tineam de mana. Imi aduceai flori si eu iti dadeam din cana mea de compot de cirese. Intr-o seara te-ai apropiat de mine si mi-ai sarutat buzele. Am inchis ochii amandoi si am lasat destinul sa-si urmeze condeiul. Ne jurasem iubire. Iubire vesnica. Ne jurasem intalnire in fiecare an in acelasi loc in aceeasi zi.

Nu m-am intors niciodata inapoi. Parintii isi schimbau destinatia in fiecare vacanta. Si cand am crescut suficient cat sa ma urc singura in tren scrisorile incetasera sa mai vina de ceva vreme.

Te-am visat multe nopti tulburate de amintiri. Si mi-am imaginat tot mereu cum ai fi aratat langa mine sau cum am fi aratat impreuna. Te-am cautat dupa cativa ani trecuti. Te-am cautat cand mi-am amintit de esarfa rosie… o zarisem intr-o fotografie. Langa mine erai tu…timid…aproape un fricos antisocial…dar numai eu iti stiam chipul. Te mutasei. Cu totul. Cu tot cu amintirile mele.

Te-am mai vazut o singura data. Am banuit ca esti tu dupa forma ochilor si dupa pistruii perfect asezati cu gratie si cu dragoste pe nasul tau carn. O strangeai de mana in multime. Si ea iti adulmeca toate gesturile. Te-am urmarit ascunsa. Pentru o secunda te-ai uitat la mine. Nu m-ai recunoscut. Si eu am plecat capul zambind a amintire…”