Tag Archives: film

Film, literatură, timp pierdut pe net, teatru și micii de la Fire

Am o poftă nebună de uitat la filme. Nu-mi place să le văd pe monitorul mic, înghesuită-n spațiul redus al imaginarului, dar pe cele ratate în cinema n-am cum să le văd altfel. Și nici la cinema nu pot s-o ard prea des că sunt încă studentă și n-am bănet să mă destrăbălez.

Am văzut The Artist (regie: Michel Hazanavicius) și m-a atins, în ciuda tuturor clișeelor adunate grămadă. M-a deranjat o tăietură de la început, în rest nu m-a plictisit, nu m-a șocat, nu m-a făcut să mă gândesc la mari teme de viață și de moarte. M-am gândit atât că dacă vrei să te vindenci de mândrie în tăcere, asta e o cale.

Nu mi-a plăcut pentru coaiele regizorale, a avut buget să-și pună și-n cap. Mi-a plăcut pentru că-s nostalgică, pentru că mi-am amintit de cazurile actorilor care s-au rătăcit la apariția sonorului și pentru că nimeni nu face sex în filmul ăsta. Nici nu se pupă, parcă.

 

Continuarea aici 

HugsLovePeace
>.< 


Mai degraba n-a fost

*tuturor celor pe care i-am iubit, într-o formă sau alta…

Se intampla ca uneori sa nu fie. Oricat m-as incapatana, pur si simplu ramane doar praful. Si raman intentiile mele. Si scenariile. Si amintirea noptilor cu somn zvacnit. Si dorinta pielii fierbinti. Si dorinta arzatoare de a ma suna intr-o zi sa-mi zici, hai! Si eu sa vin. Si dorinta de a fi a ta.  De a te cunoaste. De a te tine de mana intr-o forma atat de banala…

Stiu in sinea si-n constiinta mea ca toate astea sunt si au fost fabulatii. Ca mintea mea jucausa a interpretat dupa bunul plac vorbele, ca trupul meu a dorit mai multe atingeri, ca fluturii din stomac sunt efecte intarziate ale singuratatii, ca tu nu esti pentru mine si nu ai sa-mi poti fi vreodata. Sunt atat de cerebrala in momentele astea, aproape ca nu ma recunosc, atat de cerebrala incat evit sa prelungesc o agonie stupida in care m-am bagat lucida si din care ies usor zguduita, dar la fel de lucida.

Poate asta-i minunatia. Ca nu-mi pot amputa gandurile. Ca nu-mi pot scuza sentimentele si lipsa ratiunii din iubire oarba. Ca am disecat totul ca un chirurg, ca precizia emotiilor a fost intacta, ca am mers inainte pe pielea mea. Si-am luat-o de lumanari.

Dar nu ma vait, ci doar concretizez in cuvinte perioade din viața-mi. De care probabil am sa ma amuz peste o vreme, dar acest gand nici nu ma linisteste si nici nu ma alina. E doar timp.

Si in ciuda tuturor evenimentelor sunt al naibii de mandra de mine, de fastacirea mea adolescentina si roseata din obraji, de inocenta cu care tratez anumite secvente pe care o femeie fatala le-ar gusta la micul dejun fara cofeina-n sange. Sunt mandra ca stiu cine sunt si ce pot oferi. Ca-s om frumos si ca nu mai am cordul amortit. Ca m-am vindecat de toate fantomele. Ca nu exista orice pret in jocul asta si ca refuz din start sa platesc.

Nu cred c-am sa pot vreodata sa nu iubesc doar pentru ca-mi impun asta. Si nu cred c-am sa mai vreau vreodata sa-mi impun asta. Pentru ca, indiferent ca e impartasita sau nu, senzatia de plutire, senzatia de gol in stomac sau senzatia cineva acolo-n gand… ei bine, au toate farmecul lor.

Ah, dar nu te condamn. E normal sa nu fiu iubita de toti barbatii cu care mi se intersecteaza drumurile. Dar as vrea sa fiu iubita de aceia pe care-i doresc, la care tanjesc si sper. Degeaba altcineva ma iubeste pe mine cand eu iubesc pe altcineva, nu? E un cerc al viciilor c-o finalitate trista. Si nu-mi plac finalurile triste din viata reala.

Asa ca-s in proces de vindecare pentru ca iau in serios boala asta, care pe cat e de frumoasa, pe atat e de greu de tratat. Asa ca, desi uneori ma mai gandesc la cum ar fi fost, diminetile-mi sunt senine si noptile amortite si dulci. Asa ca te visez din ce in ce mai rar, absenta ta e gustoasa si ma hranesc cu ea… e numai buna pentru dezintoxicarea de tine.

Asa ca-ti multumesc. A fost misto!

hugslovepeace
>.<


sunt don’şoara Nimeni

Am văzut Mr Nobody şi m-au plesnit din nou întrebările.

Unde mi se duc anii? Eu exist sau sunt proiecţia unei bătrânici cu 50 de pisici ce se vrea tânără, rebelă şi labilă? Cum e timpul şi unde se duce tot? De ce nu mai pot să mă fac bebeluş la loc, de ce singura cale este într-un singur sens?

Dacă aş şti ce-mi rezervă viitorul aş alege mai uşor? De ce sunt nefericită acum cu suma tuturor alegerilor mele? Dacă plouă acum este pentru că eu sunt plină de ploi şi vijelii ori e pura coincidenţă a naturii de a fi în tandem cu moartea şi mânia mea?

O să reuşesc? O să mor într-o condiţie mizeră? O să mă accept vreodată sau o s-o ţin într-o dulce visare până moare orice urmă de ovul şi de viaţă şi se duce dracului perpetuarea speciei mele proprii şi desigur pic în depresie la 35 de ani că n-am făcut nimic.

Mai e timp. Aşa mi se zice în cască. Timpul cui? UNDE S-AU DUS ANII mei? Cine-i contabilizează şi unde sunt? Vreau arhiva lor pentru că vreau să ştiu cum eram acum 10 ani, dacă plângeam la fel de des şi dacă mă măcinau aceleaşi mizerii care mâine îmi vor părea inutile.

Bătrâneţea este oribilă. Cred că este modul prin care Divinitatea-şi ia revanşa la acest joc de şah. Singura mişcare este să nu facă nicio mişcare, doar să ne urmărească cum murim încet şi sigur. Cum devenim scârboşi, urât mirositori, bolnavi, cu pielea lăsată, cu gura goală, cu păr lipsă.

Nu e corect! Eu pierd din start!

Mai multe despre film pe Şuete


doo lepşe de la doo gagici

Foarte mişto: Bianca şi Rusoaica.

Bianca zice să răspund la un chestionar destul de interesant:

1. Care e ultima carte pe care ai citit-o?
O iubeam, Ana Gavalda.

2. Daca ai putea fi un personaj dintr-o carte, ce personaj ai fi si de ce?
Nastasia Filipovna din „Idiotul” .

3. Care e cel mai frumos film pe care l-ai vazut pana acum?
Nu pot spune numai unul pentru că nu mă pot decide. O să spun ultimul cel mai frumos film: Bad Guy de Kim Ki-Duk (genial).

4. Daca te-ai putea intalni cu un scriitor, ce scriitor ai alege?
Numai unul? Zic mai mulţi, ce pana mea? Măcar trei. Milan Kundera, Gabriel Garcia Marquez şi Safran Foer.

5. Care e melodia ta preferata, cea pe care o asculti fara sa te poti satura de ea?
O spun pe cea care mă obsedează acum: Leonard Cohen – here it is. De obicei mă îndrăgostesc de o piesă şi o ascult pe repeat zile în şir. Până iau tot din ea. Acum e asta.

6. Unde ai locui un an, departe de casa?
SUA sau Anglia.

7. Cand citesti, pentru a marca locul unde ai ramas, folosesti semn de carte sau indoi pagina? Si ce fel de semn de carte?
Semn. Şi depinde de carte. La cele care-mi plac folosesc un semn vechi de-al lui Puştiu. La cele de specialitate pun ca semn o hârtie oarecare. Să nu se înţeleagă că cele de specialitate nu-mi plac :p.

8. Ai primit in ultima perioada carti cadou? Si daca da, care?
Da, de ziua mea am primit: Igiena asasinului, O iubeam, Geniul şi zeiţa, Pictoriţa din Shanghai, Everything is illumintated şi Hunting the devil. Mulţumesc!

9. Iti place sa recitesti unele carti?
Momentan nu am recitit niciun cap-coadă, poate doar fragmente. Vreau să termin tot înainte. La bătrâneţe să reiau ce m-a marcat.

10. Care crezi ca este cartea care ar trebui impusa tuturor ca “lectura obligatorie”?
Codul bunelor maniere.

11. Care e locul preferat pentru lectura?
Nu am.

12. Care sunt motivele care te determina sa alegi o carte pe care sa o citesti?
E o atracţie sau primesc recomandări solide. Cea care le nimereşte mereu e Jules, prietena mea.

Rusoiaca mă ia la sentiment şi mă întreabă ce?

1. imi rupe sufletul?
Of, nu-mi dau seama acum. Numele meu pronunţat într-un fel de anumiţi oameni. Bunica mea atunci când închide telefonul.

2. mă face să merg mai departe?
Faptul că am viaţă în vene. Mama. Sorela mia. Oamenii din jur. Bunica.

3. mă apasă?
Doruri şi uneori nişte amintiri. Lumea în care trăiesc. Nevoia de alt aer.

4. nu vreau să pierd?
Ce am reuşit să strâng bun până acum, sufleteşte vorbind. Nu vreau să-mi pierd idealismul.

5. o să se termine?
Ah! Probabil că anumite iubiri. Cum zici şi tu Rus, viaţa. Şi poate şi criza.

Leapşa merge mai departe la toată lumea din blogroll. Pe alese, da? Aş vrea să vă numesc, dar sunt foarte grăbită şi plus de asta voi ştiţi mai bine care vă place.

>.<


de la Evergreen

De inimă albastră. Sau mov. Fiecare cu gusturile lui.

Eu tot timpul tânjesc. Dacă sunt aici tânjesc să fiu acolo, dacă beau bere tânjesc după vin, dacă am o relaţie serioasă vreau amanţi, dacă am amanţi… nu ştiu încă cum stă treaba asta.  Adică da, în traducere liberă sunt veşnic nemulţumită. Diferenţa între mine acum o mie de ani când făceam crize de nevoi acute şi mine acum în prezent este că această tânjeală este una… platonică, să-i zicem.  Adică nu mai fac sex cu creierii nimănui, ci doar cu ai mei. Concluzionând acest periplu al minţii bolnave: nu o să ştiu niciodată ce vreau de la viaţă.

Am schimbat 3 facultăţi. Slavă Cerului una am încheiat-o şi am şi profesat în domeniu. Dar nu, nu mă opresc şi o iau de la capăt căutând habar nu am ce în creaţia filmică. Parcă-s un fel de Bucurenci, dar cu sâni. Şi acum o să daţi cu pietre că mă compar eu cu el. Uatever. Nu-mi pasă.

Unde rămăsesem? … creaţia filmică. Uneori râd singură cu gândul că la 30 de ani mă apuc de medicină din spiritul ăsta justiţiar, din nevoia de a salva şi a fi un fel de Dumnezeu mai mic şi mai limitat în puteri. N-o s-o fac. Am decis să mă car din ţară o vreme. Caut burse de studiu şi în anul III visez să-mi iau zborul. Cu ambiţia de acum, care tinde spre marele zero, nu ajung nici până în Dristor, dar omul este liber să spere şi să viseze.

Şi ajung de la ce am pornit (în capul meu) şi anume: libertate. Dacă acum o vreme băgam mâna în foc că ştiu ce-i aia, azi mă trezesc prinsă în lanţuri, constrângeri, compromisuri sociale, convenţii şi normal… moralitate prea multă într-un trup prea pasional.

Dualitatea asta între rebeliune şi conservatorism mă dă gata. Pe bune. Aş vrea să-mi găsesc calea: desfrâu sau (care dracu e antonimul la desfrâu?) sobrietate? Aţi observat că sobru seamănă cu sober din engleză. Aşa o mică constatare absurdă a la Evergreen cea incapabilă să poarte o conversaţie sau monolog până la capăt cu un sens.

Am chef sa ma pup.

>,<


painted on my heart

Cred că fiecăruia dintre noi i s-a întipărit un chip în inimă…

Şi parcă nimic şi nimeni n-o să reuşească vreodată să-l şteargă.
Cred că singura soluţie este să aşterni peste şi din cînd în cînd să te trezeşti noaptea gîfîind după o fugă nebună în vis. Şi asta devine obişnuinţă, deci nu e panică. Eu o să aştern un roşu aprins.

Ahhh, mi-e dor să mă prefac că ştiu să pictez.

Am început să văd Californication şi dacă nu mi-a plăcut David Duchovny în Dosarele X aici sigur m-a cucerit. Îmi place filmul şi îmi place povestea ratării unui mare scriitor. Şi viaţa tîmpită pe care o trăieşte şi femeile cu care face sex de cîteva ori chiar, pe episod şi fiică-sa aia urîtă şi fosta „nevastă” atît de mişto că şi eu aş vrea să mă însor cu ea.

V-am zis că iar am impresia că viaţa trece pe lîngă mine? Este o stare aşa frecventă că am senzaţia că nu mă mai tem de ea.

Sorela e în drum Nework. A tot zburat. Acolo are escală şi apoi Las Vegas. Cică i-a plăcut experienţa zborului. Ceea ce mă bucură nespus, eu fiind o fricoasă la capitolul ăsta.

Blackberry-ul are soft nou. Evergreen e cam vraişte la capitolul gadget, soft, progrămele, tehnologie. Se descurcă cu asistenţă online via Gionuts, mulţam!!!

Efectiv scriu aiurea. Nu am cheful ăla care să-mi facă degetele să zburde pe taste. Şi nici mintea nu vrea să fie conectată. Ceea ce înseamnă că o să-mi pun un film.

Şi cam atît. Voi? Cum vă descurcaţi cu această zi de marţi?

>.<


ficţiune şi oameni

Ne plac mult filmele de ficţiune. Se întîmplă o viaţă în 90 de minute. O viaţă alambicată, dar cu finalitate şi fir narativ uneori satisfăcător, ba chiar lacrimogen de emoţionant. Ne place că ce vedem acolo e aşezat sau înţelegem mai bine direcţiile, perspectivele, oamenii, dialogurile. Dar în principiu e ceva la locul lui şi oferă o siguranţă. Ori rămîn împreună, ori nu, dar măcar ştim o treabă. Nu-i mare tragedie. După generic oamenii dau stop, dar personajele continuă să-şi trăiască viaţa minunantă.

Eu nu m-am mai gîndit ce-o fi făcînd acum Baba din The Ladykillers sau cum s-a simţit după ce a donat 1.6 milioane de euro unei Universităţi – şi aşa am şi deconspirat filmul, pentru că în mintea mea m-am liniştit cu privire la ficţiunea (realitatea) ei.

Pe cînd în viaţa reală nu e nimic aşezat şi nici la locul lui. Singura direcţie e cea proprie, iar dialogurile nu ne ies niciodată aşa cum ar trebui. Ori nu găsim cuvintele ori accentuăm greşit ori facem pauze interminabile ori avem noduri în ficat şi-n gît şi adio mesaj ori ne blocăm pur şi simplu şi ne uităm ca vitele. Dacă nu rămînem împreună bem pînă unităm de noi – poşircă pt că nu am luat încă salariul, iar dacă rămînem realizăm după 3 ani (căci deh, cam atît durează povestea) că numaieştipersoanadecaremamîndrăgostit. După generic la noi vine moartea, dar aia pe bune.

Ei bine, de aia-mi plac filmele. Pentru că pot să cred. Cu uşurinţă, uneori dusă spre idioţenie clară, în cazul unora dintre ele. Şi-mi place să mă las prostită un anume timp din realitatea mea de ficţiunea lor. După care mă zbat să aplic în viaţa reală un dram de ficţiune. Caut vraja, unghiul perfect, lumina la 45 de grade să evidenţieze anumite trăsături, muzica perfectă care nu se aude numai în mintea mea, ambianţa, dubla bună, cuvîntul care să taie răsuflarea, mişcarea de aparat care să surprindă gestul, ochii… ochii… şi… stop!!!

Nu pot. Nu-mi iese. Nu mă pricep. Sunt stîngace. Părul meu nu e proaspăt spălat. Ah, vina bat-o vine. Mă uit pe pereţi. Zi ceva! Nimic. Îmi pare rău. Şi totuşi… nu poate fi atît de greu. Da. Mai bine. Nu. Şi. Nimic. Cred că o să-mi fie dor să-ţi aud vocea. Sau poate nu e atît de greu. Închid ochii. Pleoapele atîrnă grele pe chipul întristat subit. Fade in negru. Fin.

Viaţa mea (să dea naibii) nu e niciodată ca-n filme!

>.<

Mîine de dimineaţă părăsesc acest oraş. Ne vom citi luni.


little stuart

mă uit la filmul ăsta cu şoricei şi pisici vorbitoare.

e drăguţ. e moralist. e curat. e cu un copil mic şi simpatic.

e nebunie curată!!! Hugh Laurie, doctor House, joacă rolul tatălui unui şoricel alb. şi nu pot să corelez cele două imagini. una se respinge pe cealaltă. e clar, House wins!

e ca Leonardo di Caprio care n-a scăpat de fantoma titanicului.

e ciudat cum asemuieşti un actor cu un personaj atît de tare, că orice alt rol ţi se pare ilar. ăsta chiar este grozav şi în antiteză cu ceea ce House este în serial.

la recomandarea Piticului am văzut City Island. O să scriu şi despre asta cînd o să mă adun.

momentan încerc să-mi revin. coşmaruri şi insomnii.

foto: opiniones.terra.es

site-ul arată minunat!!! abia aştept să-l arăt.


o dimineaţă minunată!

Chiar acum 5 minute schimbam posturile tv pentru a găsi ceva chill, de cafea.

Pe MGM o scenă de sex cu goliciuni şi lumină difuză, tandră şi romantică. Din ce am văzut era vorba de un paralitic care nu putea simţi nimic. Şi totuşi mi s-a părut extrem de senzual.

Am sorbit o gură de cafea şi am mers mai departe. Nici măcar nu vreau să ştiu titlul filmului.

Aşa se încep dimineţile minunate!

Să aveţi o săptămînă ca în filme!

>.<


Secretul din ochii lor

Juan Jose Campanella m-a cucerit! Ricardo Darin a ajuns în fruntea actorilor preferaţi, iar Soledad Vilamil mi-a frînt inima cu un gest memorabil din filmul „The secret in their eyes„. Aşa tare m-a marcat că am mai luat trei filme ale lui Campanella pe care intenţionez să le văd în zilele următoare.

Povestea unei crime devine roman şi obsesie pentru Esposito, comisarul care a investigat-o cu 25 de ani în urmă. Nu, nu e un film poliţist, ci un film construit fermecător bazat pe conştiinţă, pe frînturi şi amintiri, dar şi pe o poveste de dragoste care apare (aproape) numai în filme.

Nu-mi place să povestesc filme pentru că mi-e teamă că nu reuşesc să transmit esenţa şi s-ar putea ca din cauza mea să se piardă un spectator. Nu mă pricep aşa bine la cuvinte încît să explic o stare trăită. O durere care-mi apasă pieptul, regret şi dor, dar şi starea aceea de plîns, dar fără lacrimi şi jale. Un plîns tăcut transformat în bucurie.

Camera se mişcă atît de lin de parcă valsez cu personajele. Şi încadraturile strînse parcă-ţi îndeasă noduri în gît. Şi ochii personajelor, ochii lor bîntuie pînă la final. Amorse spre translucid care învăluie bucăţi de personaj în mister. Ah, mi-a plăcut tot! Pînă şi nuanţele care scaldă imaginea şi efectul moralizator… rămîi doar cu amintirile aşa că păstrează-le pe cele frumoase.

Dacă nu te-am convis aşa, poate faptul că a luat Oscarul pentru cel mai bun film străin te poate determina să-l cauţi.

Foto: imdb.com

Filmul meu de regie poate fi văzut aici. Mulţumesc pentru toate cuvintele primite fie pe mess, fie pe blog, telefon sau face to face.

Am strîns peste 500 de voturi şi vă mulţumesc mult şi pentru asta. Concursul continuă pînă pe 25 iunie. Dacă intru în primii 25 la punctaj va avea loc o tragere la sorţi. Nu-s norocoasă din fire, dar poate Universul complotează în favoarea mea şi reuşesc.