Tag Archives: final

ficţiune şi oameni

Ne plac mult filmele de ficţiune. Se întîmplă o viaţă în 90 de minute. O viaţă alambicată, dar cu finalitate şi fir narativ uneori satisfăcător, ba chiar lacrimogen de emoţionant. Ne place că ce vedem acolo e aşezat sau înţelegem mai bine direcţiile, perspectivele, oamenii, dialogurile. Dar în principiu e ceva la locul lui şi oferă o siguranţă. Ori rămîn împreună, ori nu, dar măcar ştim o treabă. Nu-i mare tragedie. După generic oamenii dau stop, dar personajele continuă să-şi trăiască viaţa minunantă.

Eu nu m-am mai gîndit ce-o fi făcînd acum Baba din The Ladykillers sau cum s-a simţit după ce a donat 1.6 milioane de euro unei Universităţi – şi aşa am şi deconspirat filmul, pentru că în mintea mea m-am liniştit cu privire la ficţiunea (realitatea) ei.

Pe cînd în viaţa reală nu e nimic aşezat şi nici la locul lui. Singura direcţie e cea proprie, iar dialogurile nu ne ies niciodată aşa cum ar trebui. Ori nu găsim cuvintele ori accentuăm greşit ori facem pauze interminabile ori avem noduri în ficat şi-n gît şi adio mesaj ori ne blocăm pur şi simplu şi ne uităm ca vitele. Dacă nu rămînem împreună bem pînă unităm de noi – poşircă pt că nu am luat încă salariul, iar dacă rămînem realizăm după 3 ani (căci deh, cam atît durează povestea) că numaieştipersoanadecaremamîndrăgostit. După generic la noi vine moartea, dar aia pe bune.

Ei bine, de aia-mi plac filmele. Pentru că pot să cred. Cu uşurinţă, uneori dusă spre idioţenie clară, în cazul unora dintre ele. Şi-mi place să mă las prostită un anume timp din realitatea mea de ficţiunea lor. După care mă zbat să aplic în viaţa reală un dram de ficţiune. Caut vraja, unghiul perfect, lumina la 45 de grade să evidenţieze anumite trăsături, muzica perfectă care nu se aude numai în mintea mea, ambianţa, dubla bună, cuvîntul care să taie răsuflarea, mişcarea de aparat care să surprindă gestul, ochii… ochii… şi… stop!!!

Nu pot. Nu-mi iese. Nu mă pricep. Sunt stîngace. Părul meu nu e proaspăt spălat. Ah, vina bat-o vine. Mă uit pe pereţi. Zi ceva! Nimic. Îmi pare rău. Şi totuşi… nu poate fi atît de greu. Da. Mai bine. Nu. Şi. Nimic. Cred că o să-mi fie dor să-ţi aud vocea. Sau poate nu e atît de greu. Închid ochii. Pleoapele atîrnă grele pe chipul întristat subit. Fade in negru. Fin.

Viaţa mea (să dea naibii) nu e niciodată ca-n filme!

>.<

Mîine de dimineaţă părăsesc acest oraş. Ne vom citi luni.


din nou constatări

în faţa unor oameni sunt un tiran nefericit. o superficială. un om competitiv şi rău. eu am zis că-s de căcat.ba nu, nu-s de căcat. de fapt, nu-s deloc. un om fără sentimente. un om care-şi construieşte o imagine. care vrea să fie nefericit. care nu se pune în pantofii celuilalt. care nu vrea sa facă lucruri pentru celălalt. care nu vede ansamblu, ci doar bucata ei.

eu vin şi zic. sunt de căcat azi pt că mi-am luat suficiente mui şi suficiente directe-n freză. nu-s tiran. mi se pare că-s un om hotărît care ia atitudine cînd vrea ceva. competitivă sunt în unele circumstanţe, dar nu ucid pentru asta. e vorba de ego. îl depăşesc în mare măsură. probabil că-s rea. sentimente am pentru cine vrea să le ia. unele mai puternice, altele mai puţin puternice şi tot aşa. îmi construiesc o imagine bazată pe ceea ce fac, ce cred, ce simt. nu mă ascund cînd sunt tristă şi nici cînd sunt fericită. asta mi-s. nu vrea să fiu nefericită, dar vreau întotdeauna mai mult şi fericirile mici sunt scurte. nu pot fi în fiecare zi fericită de dimineaţa pînă seara. asta e o boală. am văzut la house. îmi caut un echilibru, dar încă nu-l găsesc.

dar poate m-am săturat să mă pun în pantofii celuilalt. de compromisul de a purta pantofi care mă strîng sau pantofi de care mă împiedic. nu-mi vine niciunul, măcas aşa cît de cît. văd ansamblul meu, desigur. bazat pe bucata mea. de acolo porneşte puzzle-ul meu.

eu rumeg greu informaţia. informaţia aia despre mine şi despre psihologia mea. şi rumeg şi mai greu acuzaţiile. eu nu mai am pretenţii de la oameni. şi nu vreau ca oamenii să-mi mai ceară nimic.

şi da, oamenii s-au născut să moară singuri. mie nu-mi place singurătatea, dar mă pot împrieteni cu ea dacă e cazul.

so… long life to you