Tag Archives: fluturi in buzunare

Nevoia unui bărbat în preajma mea

Am clarificat situația. Sunt femee cu daddy issues, deci am toate scuzele planetei să cer atenția unui bărbat. Nu-l vreau neapărat să-mi fie iubit, ci îl vreau prieten.

De-a lungul viețișoarei am avut mulți prieteni băieți/bărbați cu care am avut cele mai interesante, sincere și calde relații. Plimbări noaptea prin București (Cool Cat în pijamale), drumeții până la Brașov (și accidente ușoare) sau unde ni se punea nouă pata, cățărat în copaci după corcodușe verzi sau alergat noaptea-n parc, plimbări cu biclele prin București. Cam de toate. Dar mai ales acele discuții pline de savoare fiecare despre specia proprie și tentativele de a ne pricepe gândurile fiecăruia.

Desigur, relațiile se răcesc atunci când unul din noi se îndrăgostește de celălalt. În ecuația de mai sus se întâmpla ca ei (o să explic altă dată de ce și cum funcționez eu). Ok, da, sunt flatată maxim, mă bucur că sunt iubită, crește stima de sine, dar aș prefera să nu se întâmple ca să nu-i pierd… Apoi dispar, nu-mi răspund doi ani la telefon (încă nu-mi vine să cred!!!) și reapar ca niște floricele cu relații serioase și gagici geloase sau cu verighete pe degete. Și oricum, farmecul se duce. Mai rămâne câte o bere din când în când și cam atât.

Acesta a fost un fel de intro pentru un anunț.
Caut prieten! Nu boyfriend, nu fuck friend, nu tată, nu viitor soț, ci prieten de sex masculin cu care să discut câte-n lună și-n stele, cu care să merg pe munte sau la mare sau la Barcelona și să dormim în cort după o noapte de pomină. Cu care să merg la film/teatru și cu care să mă cert apoi din cauza vreunui actor pentru care am eu o pasiune. Care să mă pună la punct când îmi pierd traseul și căruia să-i desființez gagicile. Cu care să mă mut la un moment dat și să mă ajute să-mi vopsesc camera-n roșu. Și tot așa. De ce bărbat? Habar nu am! Poate mă simt mai în siguranță în preajma unuia…

HugsLovePeace (după cum bine știți deja)
>.<

Foto


Umbrela cu fluturi or not another drama note

…plimbată prin atâtea ploi… s-a zvântat atârnată în cuier.

Visez la o pereche de cizme roșii. Din cauciuc. Pe care să le asortez cu părul și ochelarii de soare. Și poate cu buzele. Și să plouă. O ploaie măruntă și caldă. Și să alerg desculță pe bulevard, cu cizmele-n mâini. Să alerg spre cineva și acel cineva să mă aștepte la colț, în picioarele goale. Și să nu fie nimic ciudat în asta. Să-i sărut ochii verzi și el să-mi sărute mâna dreaptă.

Se întâmplă așa: când orbești și te umpli de răni și suferi ca un câine bătut de soartă, oameni mișto vin spre tine. Tu nu-i vezi că ești în lumea ta plină de angoase. Oamenii aceia te așteaptă cu răbdare, pentru că au avut puterea ca-n întunericul tău să vadă o rază de lumină. Oamenii ăia pot fi departe fizic (Stockholm, de pildă) sau foarte aproape, efectul e același. Ei întind brațele și tu le apuci în disperare. Te ridici cătinel. Te făcusei una cu asfaltul și era chiar bine acolo jos. Era o siguranță bolnavă a omului victimă a propriei condiții.

S-a întâmplat așa: am părăsit și am fost părăsită de mulți oameni de-a lungul vremii. N-am vrut să cred că e normal, ci m-am încăpățânat să cred că vom exista pentru totdeauna. M-am tot întors crezând că de data asta vom funcționa. Adevărul mi-a secerat picioarele. Nu se întâmplă așa, se sting sentimentele, oamenii merg în alte direcții și pur și simplu nu se mai iubesc și nu mai au ce să-și spună. Dar vin alții și alții și alții. Și da, nu te mai legi ca la 18 ani când lumea ți-e la degetul mic, dar te legi și e tot ce contează. 
E vorba tot de o siguranță, dar aceea a omului care aparține.

Visez că plec la mare. E soare și frumos. Mă urc în tren și las în urmă urbele. Urbele pe care-l iubesc, dar de care mă satur câteodată. La mare nu mă așteaptă nimic, dar e atât de bine… La mare nu apar prinții, iubirile, berile pe ochi frumoși, nu se șterg amintirile, nu se vindecă rănile. La mare se trăiește o emoție-lumină și se pune nisip în bocanci.

Am stat la baza traseului și m-am mirat de infinitul drumului. M-am resemnat. Am admirat norii, timpul, verdele. M-am mințit că nu regret și că-s fată de crai și pot să spintec zmeii. M-am scormonit și m-am analizat până mi-a dat sângele. Am vrut să curăț tot ce e rău și să las numai fluturii să zboare. N-am cum pentru că nu pot exista doar în lumină.

Am trasat punctul de pornire. Poate al miilea punct de până acum. Mi-am pus floare-n păr, rucsacul cu flori în cârcă, umbrela cu fluturi în el, căștile în urechi și-am pornit.
Tot ce pot declara e că e bine și că zâmbesc.

Ah, vă iubesc mult și vă mulțumesc și mai mult, pe voi ăia care ați stat lângă mine și care câteodată mi-ați spus câte o vorbă de duh sau mi-ați amintit că există viață și mai departe. Nu știu cât a însemnat pentru voi, dar pentru mine a contat enorm.

Azi e ziua mea! E ziua celor care nu au nume de Sfinți (ai căror părinți i-au presfințit pe frați cu două).

HugsLovePeace
>.<

Foto


Dorințele Evergreenei, dar fără tramvai

Torn vin alb în paharul cu picior. Îl amestesc. Îl miros. Sorb o gură. Îmi înmoi buzele cu limba. Aprind o țigară. O fumez însetată. Mai aprind una. Cântă de-o vreme cocorosie, oare cât mai are de gând să mai cânte? Cântă până zic eu stop. Și momentan alerg și n-am de gând să mă opresc.

Aș vrea să strig. Atât de tare încât să tresari. Să-ți vibreze trupul. Și să vii spre mine. Te întâlnesc la colț. Stăm în întuneric. Respirăm aburii. Ei ne respiră pe noi. Plutim pe nori. Facem abstracție că Universul ne pândește. Mă strângi tare-tare în brațe. Și eu plâng tăcut. Plâng de toate câte-mi sunt și câte nu-mi… nu vreau mai mult decât momentul ăsta de tăcere. Tăcere care nu ne stânjenește. Tăcere care nu adâncește vidul dintre noi. 

Apăs lama rece pe încheietura stângă să te scot din sistem. Ești parte din viscere. Ești viciu. Mai bine ies să mă plimb. Merg pe stradă cu pași repeziți, de golan săturat de viață. Respir vântul care n-a obosit să adie. Observ ferestrele oamenilor. Și ei ca și mine păstrează luminile aprinse. Fumez o țigară pe-o bancă a nimănui. Ce bune-n nopțile astea!

„Lasă-i, sunt nebuni unul după altul” (Un tramvai numit dorință, piesa de teatru). Eu i-aș lăsa, dacă nebuna n-aș fi… eu.

Termin paharul de vin. Sting lumina. Apăs play să văd Un tramvai numit dorință, filmul. Dacă tot mi-am spart capul la piesă, e bine s-o duc în aceeași cheie și să mă termin complet. Pen’că mâine vine o nouă zi și poimâine o alta și viața curge prin venele mele… alături de tine!

Uneori mă opresc din alergat. Obosită și pierdută am tendița să mă întorc. Și o apuc înapoi. Ca să mă opresc din nou să constat că nu am unde. În spatele meu e negura și atât. Așa că mă întorc și iau viața la pas mărunt, de acolo de unde am lăsat-o.

Mergeți la piesa asta! Spuneți mai departe despre ea.
Ne vedem duminică la șapte, da? Vă aștept acolo.

HugsLovePeace
>.<


Nu port umbrelă

Stăteam de 15 minute, udă leoarcă, în stație la 135, jos pe banca umedă.
În căști aveam asta, venită aleatoriu în acel moment.
Privind în bălțile gri am văzut chipurile oamenilor din jurul meu.
Nu am avut curajul să ridic privirea, ci am contemplat tristețea din cotlonul meu.

Nu am înțeles niciodată oamenii și totuși i-am iubit.

Nu-s un om trist, dar uneori o dau în dramatisme. De obicei debordez de veselie, chef de viață și umor, dar cu toții avem zile mai puțin bune, nu? Asta nu înseamnă că nu-s un om vesel, ci înseamnă că prefer să tac în mine.

Îmi place ploaia, mai cu seamă cea de azi, caldă și moale, deasă și nebună. Mi-ar plăcea și mai mult s-o împart.

E una din zilele acelea când mă simt bine să nu știu, când mă simt bine cu certitudinea că nimeni n-a murit de dor, când plouă și zâmbesc de la geam c-o cană aburindă de cafea. E una din zilele acelea când mi-e bine singură și când nu mi-e teamă de asta.

Oamenii renunță după ce obțin ceea ce doresc.

Se aplică aici teoria fructului interzis care-și pierde farmecul când devine accesibil. Oamenii sunt mai atrași de lucrurile complicate pentru că astea îi fac să freamăte, pe când cele simple sunt atât de ușor de avut și de consumat. Oamenii își pun brațele la piept și privesc de sus, apoi își fac bocceluța, sting lumânarea c-o suflare curajoasă, zăvorăsc ușile și pleacă… uită însă că în urma lor rămâne tot timpul cineva care privește la fereastră.

Privesc pe fereastră în grădinița din fața blocului.
În locul salciei copilăriei crește alta. Se satură de apă.
Privesc ferestrele vecinilor obosiți de atâta ploaie.
Este frumos…

 

HugsLovePeace
>.<