Tag Archives: frumos

beton pe talpă

azi mi-a fost rău. în loc să stau să bolesc am plecat la mama. unde am bolit, dar mama a avut grijă să-mi fie bine. unde am mîncat cu poftă şi am stat degeaba. mîine merg la medic. mi-e aşa o silă… însă merg. sper să nu-mi fie mai rău de atît pentru că un astfel de rău e destul de… hmm, rău?!?

vremea asta e tîmpită. seamănă cu mine. dar cerul este grozav! nu am mai văzut niciodată un asemenea albastru astfel încît luna pare şi mai graţioasă ca de obicei. aşa că m-am oprit în mijlocul străzii vorbind singură despre ce frumos e cerul. noroc că nu erau trecători.

aseară am fost la excalibur şi ne-am ospătat. Doamne! dezmăţ culinar. papilele mele au spus Aleluia. apoi am mers în fuchsia. eram curioasă. şi da, am dansat house comercial şi m-am distrat. chiar am ştiut unele piese.

mîine mă duc la tata. nu am fost niciodată singură la el. cînd mă gîndesc că n-o să-l mai văd niciodată simt că mă sufoc. apoi încet reînvăţ să respir. de dragul a ce? habar nu am. aşa e normal. tu – om viu respiri – el om mort nu respiră poate nici nu mai vede de acolo.

am intrat într-o stare ciudată. nu-i depresie, mă jur! doar că nu-mi mai pasă. şi nu mai dau doi bani pe unele lucruri care valorau enorm pînă de curînd. rotiţele se învîrt pentru că le-am tot uns. e bună şi inerţia asta la ceva. mă simt neputincioasă raportîndu-mă la univers şi la miliardele de gînduri care-mi invadează mintea. nici nu le pot opri şi nici ignora. de aia trec la nepăsare. sunt acolo, dar mă prefac.

aş pleca acum la mare. urăsc toţi oamenii care au fost. uite-aşa. pentru că pot. şi ce dacă nu-i vreme? nu mi-e dor de plajă şi loţiune pe corp, ci de briză, pulover gros, nisip în păr, frig.

e sîmbătă seara şi oamenii lenevesc sau se distrează. sper ca oamenii trişti (aşa ca mine) şi epuizaţi (aşa ca tine) să se trezească mîine zîmbind a primăvară.


soare înşelător

Parcă ne jucăm de-a v-aţi ascunselea cu soarele nostru.  Cînd pe după nori, cînd pe după ferestre. Cine să ne mai prindă de mînă? Alergăm. Alergăm cu frenezie prin mulţime, prin oameni şi de la fiecare luăm cîte ceva. Ca hoţii şi vardiştii sau ca un Robin Hood contemporan.

Eu aş lua durerea. Nu, nu cea fizică. Aş lua durerea aia pe care nicio pastilă n-o poate vindeca, nici măcar xanax-ul…

Aş zgudui oraşul cu Einsamer Hirte a lui Gheorghe Zamfir şi aş proiecta imagini cu un cîmp cu maci şi tineri îndrăgostiţi care aleargă şi rîd. Aş proiecta oceane la apus şi mări la răsărit. Aş proiecta valsul păsărilor pe ceruri şi o mulţime de mame fericite cu copii în braţe. Aş proiecta iubirea în orice formă este ea pe pămînt. Aş proiecta cele mai frumoase momente din filme şi cele mai frumoase tablouri văzute vreodată…

Apoi aş pune oamenii să danseze între ei. Da! Străini pe stradă. Să valseze, să plutească într-o zi absolut normală. I-aş pune să rîdă. Întîi cu primii paşi:  alungiţi gura, o întredeschideţi, ne arătaţi dantura… apoi de la sine. Se poate!

Oamenii se nasc fericiţi. De ce mor trişti?

Apoi i-aş pune să-şi ceară iertare petru cele făcute şi nefăcute încă.

Am senzaţia că mai greu de a muri pe lumea asta e de a-ţi cere iertare. Eu îmi cer iertare cu capul plecat şi o fac uşor… pentru că viaţa mi-e prea infidelă ca s-o ratez cu încruntări, orgolii şi nervi. În schimb suntem buni sfătuitori…

Nu zic nimic. Doar că sper să ajungem cu toţii la nivelul ăla de conştiinţă la care sperăm unii dintre noi. Doar sper să realizăm lucrurile alea esenţiale care ne vor schimba conduita, atît cea morală cît şi cea în societate.

E sîmbătă. Puştiu e la muncă… Mi-e tare dor de el!