Tag Archives: groapa cu cacat

O dată și pentru totdeauna

Cred că trebuie să închei naibii un capitol că am obosit să tot revin la el.

Atenție, limbaj șocant, necorespunzător pentru o domnișoară civilizată. Să nu ziceți că v-am avertizat!

Așa. Bon.

Eu sunt genul de prieten care stă indiferent dacă e îmbrâncit pe ușă sau dacă i se dă cu șutu-n cur. Nu știu de ce, am demnitate, am orgoliu, dar asta mi-e firea, pot să încasez multe mui. Dacă ești într-o groapă de căcat și te zbați crezând că te descurci singur, eu stau pe margine, deși pute. Dacă te minți că o să reușești, dacă-mi zici să mă car dracului de acolo, eu mă prefac că plec, dar rămân!

Nu înțeleg conceptul de a pleca atunci când omul e în căcat. Pentru că hai să fim sinceri, nimănui nu-i place acolo jos, oricât de coios s-ar da. Și da, eu mă dau mereu atotputernică și cea mai tare, că nu-mi place să-mi arăt slăbiciunile, dar când am fost în groapa aia s-a dus din strălucire. Și n-a fost bine, să-mi bag! N-a fost deloc!

Dar așa sunt eu. Alți oameni văd altfel lucrurile. Nu înseamnă că le văd prost, ci nu le văd ca mine. Și dacă nu putem avea aceeași concepție despre câteva lucruri elementare, dacă nu aspirăm spre aceleași lucruri, atunci prietene, cară-te dracului și mă car și eu. Salutăm din mers cu pălăriile imaginare și mergem mai departe, dar nu ne mai pișăm unul pe altul pe la colțuri și nici nu ne mai muim pe la alții. Că așa e civilizat. Măcar de dragul trecutului care oricum nu mai are nicio valoare.

Așa că da. Am avut o perioadă în care am fost nașpa. Nu numai că am fost într-o situație nasoală, dar eu ca om eram nasol: isterică, nervoasă, paranoică, morții mă-sii că nici eu nu mai știu exact că e cam în ceață perioada aia. Am respins oamenii, ei au tot venit  și au avut răbdare să-mi explice că degeaba mă cac pe mine, sunt la nivel cu solul, trebuie să-mi accept condiția și să încerc să-mi revin. Alții n-au venit. Au preferat să mă lase să-mi văd singură drumul sau pur și simplu n-au putut/vrut/avut chef. Nu mai contează acum. Atunci eram ca un câine plouat care căuta să afle, acum mi se rupe pula de ce și cum. Pentru că oricât mi s-ar explica, perspectivele sunt ale dracu de diferite și dacă (după cum am mai spus) nu există un punct comun, atunci ducă-se.

Așa. În încheiere. Nu mai am top prieteni de luat cu mine pe-o insulă pustie. Pe ăia pe care i-am preaslăvit, m-au muit grav. Și eu pe ei. Și tot așa. Că suntem de-o teapă, doar de aia ne-am ales de la bun început. După care fiecare și-a văzut de drum. Pe cei pe care i-am mai dat deoparte că eram – prea sus, prea bună, prea habar nu am că eram o cretină – i-am văzut cum mi-au rămas. Ei mi-au dat lecția vieții și palme de nu le-am putut duce, tocmai prin faptul că în ciuda oricărei situații create de univers, destin sau humanoizi, au rămas.

Acum am oameni pe care-i sun și-i întreb dacă vor să meargă cu mine pe-o insulă pustie? Dintre ei s-ar putea să nu vrea/poată/dorească niciunul sau toți. Dar nu contează. Nu numărul lor contează. Nu x e mai bun pentru că-l suni la 3 dimineața și vine să te ajute, nu y căruia îi zici tot, nu există tot. Fiecare e minunat! Nu-i mai preaslăvesc, ne acceptăm și tolerăm așa cum suntem, nu ne supărăm pe căcaturi inutile, nu ne impunem prezențe obligatorii și nu trăim viețile după cum vrea ălalalt.

C’est fini la comedie!