Tag Archives: here it is

de dragoste la persoana a treia

Evergreen cînd iubeşte uită de ea.

Nu mai contează nimic, doar îmbrăţişarea momentului. Pentru ea a iubi înseamnă apogeul existenţei. Idilic şi ludic cu mirosuri impregnate în pori cu vînt în plete şi Leonard Cohen în căşti.

Evergreen iubeşte cu patos! Habar nu are ea cum e să iubeşti altfel pentru că niciodată nu şi-a permis să ia în derîdere această mare existenţială. Pentru că întotdeauna a fost plină de tot. Atît de plină că uneori dă pe afară şi revarsă în fluturi multicolori şi în cuvinte aşternute cu frenezie aici. Cuvinte care mor.

Evergreen e o fraieră la capitolul ăsta pentru că pune mai presus de ea orice altceva. Dacă-şi permite momente de egoism pur o ia în freză fără drept la replică. Dar deh, aşa-i viaţa, nu? Şi trebuie să înveţe să o ia cu graţie că alminteri nu reuşeşte să ajungă la mal.

Evergreen plînge mult şi des din te miri ce. Fie că e o melodie sau alcool peste măsură. Măsura aia cînd îţi vine s-o iei la goană şi să dansezi de nebun. Măsura aia cînd mergi cu troleul şi e pustiu şi pur şi simplu totul trece prin faţa ochilor şi … şi nimicul din fiecare. Măsura aia cînd ochii spun mai multe decît o mie de cuvinte cînd noaptea e sfeşnic cînd luna îşi lasă pletele peste trupurile muritorilor.

Evergreen e-o proastă! Pentru că se zbate şi încearcă să-şi desfacă aripile şi să învăluie omul cu toată dragostea de care e ea capabilă. Dar omul habar nu are pentru că nu e acolo. Nu trăieşte. Se refugiază în sihăstrie. Dispare.

Şi  eu mă frîng în suspine îngînate în perne nedormite. Valsez numai în gînd. Libertăţi îmi permit rar. Şi atunci inutile pentru că ajung în golul sufletului meu. În pustietatea momentului. În drumul spre casă care parcă nu-i al meu… şi nu ştiu dacă a fost vreodată.

Şi unde-s domne oamenii cu care cîndva rezonam perfect? Unde-i acel zîmbet? Unde mi-e umărul pe care mă lăsam să pic cu certitudinea că-mi va amortiza căderea? Unde-s toate?