Tag Archives: ileana vulpescu

Arta conversaţiei te instigă la viaţă

Acest roman al Ilenei Vulpescu tocmai a ajuns la statutul de carte de căpătîi. Astăzi am reuşit să-l găsesc să-l cumpăr ca să fiu sigură că-l am mereu la îndemînă. Se găseşte la Universitate şi costă 30 de lei.

Am strîns coperţile între palme şi am închis ochii odată cu ultimul cuvînt al romanului. Au, mi-am zis! S-a încheiat aşa cum trebuia să se încheie cum personajul Sînziana Hangan ne-a obişnuit de-a lungul a 400 de pagini.

Ce să spun? O carte atît de intimă şi de gravă nu mi-a fost dat să întîlnesc pînă astăzi, parcă am pătruns adînc în viscerele conştiinţei. Nici nu ştiu cum s-o recomand mai bine. Nici nu ştiu dacă un bărbat ar putea s-o cuprindă şi să devină odată cu ea, dar ştiu clar că ar putea să desluşească multe priviri de acum înainte.

Ce este frapant este că este scrisă şi lansată în perioada comunismului şi că se vorbeşte pe şleau despre viaţă, neajunsuri, sex şi libertate. O femeie şi iubirile ei, deznădejdea, nevoile, lipsurile, visele, copilul din flori singurătatea, dragostea de pămînt romînesc, Mama, dorurile, amintirile… o viaţă de om.

S-a încheiat atît de trist şi m-a durut atît de tare să simt cum se sfărîmă în palmele mele destinul unui om, fie el şi de ficţiune. M-a durut pentru că şi eu sunt puţin din Sînziana şi toate femeile din lume pot fi.

Este cartea mea de suflet. Mă bucur că în sfîrşit pot să spun cu mîna pe inimă că am o carte preferată!


buldozer

cînd se prăbuşeşte totul în jur nu te pui cu mîinile-n sîn şi sfidezi gravitaţia.
ei bine, eu aşa fac! ba mai mult, desfac şi-o bere şi mă tolănesc în balcon la soare.
sunt în sesiune. pardon, presesiune. adică-s examenele alea uşoare. minunat!

daca de Murakami m-am îndrăgostit imediat, de doamna Vulpescu m-am îndrăgostit numai atingîndu-i coperţile romanului. care este genial! numai bine! aşa mă pot scuza cînd iau pauze lungi în plin studiu. şi nici nu mă simt vinovată pentru asta.

desigur, fiind oleacă depresivă şi tristă caut filme pe măsura stărilor mele interioare care la suprafaţă par inexistente. adică mă îmbrac colorat şi zîmbesc ca tuta.
aseară am văzut „Il y a longtemps que je t’aime” şi nu e un film de dragoste între un bărbat şi-o femeie, dar m-a frînt bucăţică cu bucăţică. la final lacrimile-mi curgeau şiroaie pe chipul schimonosindu-se a femeie puternică

chiar trebuie să plec la mare. cumva.

da dragilor, sufăr din dragoste. acum o să zbîrnîie telefoanele. nu e cazul. nu moarte nimeni. sufăr că inima mi-a împietrit şi că oricît m-aş regăsi în literatură sau filme, nu reuşesc să dezumaninez iubirea pămînteană şi să-mi devină parte din viscere.

da, sunt goală şi putredă şi îmi umplu timpul cu monologuri mute.

„Cât de important este ca măcar o dată cineva să-ţi fi iubit trupul şi sufletul. Şi la fel de important e ca tu însuţi măcar o dată să fi iubit un suflet şi-un trup”  – Ileana Vulpescu

în concluzie la început de săptămînă: iubiţi, citiţi şi vedeţi filme!

nu ştiu dacă v-am zis, dar am o anomalie. nu am reflexe. nici la coate. nici la genunchi.

dacă eu sunt praf voi puteţi înfia aceşti pisoiaşi. m-ar face fericită. sau măcar scrieţi despre ei.