Tag Archives: imoralitate

Adio lume

Mi-a ajuns! M-am săturat să fiu judecată de toţi oamenii din jur. Oameni care habar nu au ce este şi care aruncă vorbe-n alb şi negru. Ei nu văd ca mine nuanţele. Nici eu nu le vedeam cândva. Ei mă pun la zid şi aruncă cu pietre.

M-am săturat şi mi-e lehamite să-mi pese de cuvinte când pe mine mă doare sufletul. Ce ştiu ei ce e în mine în fiecare noapte înainte de beznă şi în fiecare dimineaţă când lumina e parcă blestem? Nu ştiu, dar ei mă lovesc şi mă acuză.

Şi recunosc. Plec capul. Sunt vinovată! Nu am zis niciodată că n-aş fi, doar că vina asta e dulce şi mi-a luat minţile şi mă face să mă zvârcolesc în patimi.

Câteodată când mă înfurii pe ei le doresc să trăiască ce trăiesc eu acum şi să simtă ca mine! Apoi îmi spun tot mie că n-are rost să le doresc asta. Toţi vom ajunge în punctul ăsta… mai devreme sau mai târziu… atunci n-am să arăt cu degetul, ci am să oblojesc răni.

Pe ale mele le oblojesc singură.

De azi nu-mi mai pasă. De azi nu mai ascult. Mă rup.
Adio lume!


de la Evergreen

De inimă albastră. Sau mov. Fiecare cu gusturile lui.

Eu tot timpul tânjesc. Dacă sunt aici tânjesc să fiu acolo, dacă beau bere tânjesc după vin, dacă am o relaţie serioasă vreau amanţi, dacă am amanţi… nu ştiu încă cum stă treaba asta.  Adică da, în traducere liberă sunt veşnic nemulţumită. Diferenţa între mine acum o mie de ani când făceam crize de nevoi acute şi mine acum în prezent este că această tânjeală este una… platonică, să-i zicem.  Adică nu mai fac sex cu creierii nimănui, ci doar cu ai mei. Concluzionând acest periplu al minţii bolnave: nu o să ştiu niciodată ce vreau de la viaţă.

Am schimbat 3 facultăţi. Slavă Cerului una am încheiat-o şi am şi profesat în domeniu. Dar nu, nu mă opresc şi o iau de la capăt căutând habar nu am ce în creaţia filmică. Parcă-s un fel de Bucurenci, dar cu sâni. Şi acum o să daţi cu pietre că mă compar eu cu el. Uatever. Nu-mi pasă.

Unde rămăsesem? … creaţia filmică. Uneori râd singură cu gândul că la 30 de ani mă apuc de medicină din spiritul ăsta justiţiar, din nevoia de a salva şi a fi un fel de Dumnezeu mai mic şi mai limitat în puteri. N-o s-o fac. Am decis să mă car din ţară o vreme. Caut burse de studiu şi în anul III visez să-mi iau zborul. Cu ambiţia de acum, care tinde spre marele zero, nu ajung nici până în Dristor, dar omul este liber să spere şi să viseze.

Şi ajung de la ce am pornit (în capul meu) şi anume: libertate. Dacă acum o vreme băgam mâna în foc că ştiu ce-i aia, azi mă trezesc prinsă în lanţuri, constrângeri, compromisuri sociale, convenţii şi normal… moralitate prea multă într-un trup prea pasional.

Dualitatea asta între rebeliune şi conservatorism mă dă gata. Pe bune. Aş vrea să-mi găsesc calea: desfrâu sau (care dracu e antonimul la desfrâu?) sobrietate? Aţi observat că sobru seamănă cu sober din engleză. Aşa o mică constatare absurdă a la Evergreen cea incapabilă să poarte o conversaţie sau monolog până la capăt cu un sens.

Am chef sa ma pup.

>,<