Tag Archives: indragostit

dacă ţi-e dor

Strigă-mă! Ah, viaţa e dulce şi amară şi parcă fiecare senzaţie te instigă şi mai tare.

În fiecare zi am un moment cînd mă întind pe nisipul fierbinte. Îl simt în fiecare por dilatat de soare şi zgribulit de apă. Am părul lung şi cade alene pe umerii pîrliţi. Aluniţele sunt din ce în ce mai evidente. Le numeri în gînd cu coada ochiului, apoi le săruţi cu dragoste. De fapt, sunt pistrui de-o vară, mîndria mea!

Îţi caut mîna. Orbecăi şi zîmbesc. De fapt, mă prefac c-o caut de dragul jocului. Ea mă atrage ca un magnet.

În fiecare zi zîmbesc fără motiv. Aparent fără motiv. Şi emoţiile care-mi umplu pieptul mă fac să-mi amintesc frînturi de alte şi alte zîmbete. Mă bucur că am reuşit să păstrez numai amintirile frumoase, altfel aş fi urît oamenii şi aş fi fost acră şi nedemnă de iubire. Şi ce dacă nu m-ai putut iubi aşa cum mi-am dorit? Şi ce dacă ai zis pas cînd eu deja plonjam?

Mă apropii de tine pînă îţi simt căldura corpului încins. Îţi ştiu mirosul care mi-a învăluit de atîtea ori nările.

Nu am iertat niciodată înfrîngerile cauzate de oameni. Nu aş putea. M-au rupt în prea multe bucăţi. Dar le-am acceptat şi asumat. Cred că de fapt despre asta e vorba. Şi azi pot vorbi fără noduri în gît despre ce ai însemnat cîndva pentru mine. Despre momentele în care credeam că mă sufoc dacă nu-mi atingi măcar o clipă chipul.

Îmi săruţi clavicula. Pentru că  ştii prea bine că este ceea ce-mi place cel mai mult la mine. Apoi umărul. Apoi mă priveşti, tu siluetă divină. Haloul conturat de soare te transforma în zburător, dar noi doi ştim că existăm aici, acum, în nisipul fierbinte.


Bună, eu sunt duminică

Gîlgîi cana de cafea de parcă-ar fi apă plată cu lămîie. Doamne, îmi place aşa mult gustul! Cîteodată mi se face pur şi simplu poftă de cafea. Şi cred că mai mult de atît iubesc pauzele de cafea şi ce oferă astfel de momente de ştii să le preţuieşti cum se cuvinte.

Mi-ar fi plăcut să fiu atentă la orele de gramatică în şcoala generală. Întîmpin multe probleme şi este de toată jena să păţesc aşa ceva, absolventă fiind de-o facultate care cere să visezi gramatica limbii romîne. Mno, trist. În liceu nu am făcut gramatică. În facultate nici atît. O să le iau de la capăt, probabil în această vacanţă lungă.

M-am îndrăgostit de un regizor suedez, Patrick Eklund. De fapt, de două dintre filmele lui. Unul l-am văzut la Timishort – „Slitage” şi unul noaptea trecută la ShortsUp- „Istället för abrakadabra”. M-am bucurat că i-am recunoscut maniera la al doilea film, el avînd cinci în total. Chimay! Cei care au văzut filmul se prind de glumă. Chimay spunea magicianul în loc de abracadabra, un magician dement de 25 de ani cu o faţă expresivă şi comică. Eklund realizează un melanj armonios cu momente comice şi situaţii dramatice pe care le oferă cu fineţe spectatorului. S-a rîs enorm la film! Şi s-a aplaudat asemenea.

Urlă în boxe (şi eu cu ele) Otherside – RHCP, auuuuuuuuu!!!

De două săptămîni pe mp3 am numai Metallica şi Rammstein. Mă doare să ştiu că vor fi aşa aproape de mine şi nu pot merge că nu am banii necesari. Of! Oricum, am vorbit cu Mera şi aplicăm planul B. De auzit îi vom auzi şi poate îi vom şi vedea.  Depinde numai de noi!

by evergreenAm visat că am proiectat filmul meu şi nu era ce ştiam eu că e. Era o nebunie curată. O nebunie pe care (ca orice regizor bolnav în cap) am înţeles-o pe deplin. La final nimeni nu a aplaudat. De fapt, vară-mea Alexa (care nu ştiu ce căuta acolo) aplauda. Apăruse şi ea în film. Lumea se uita la mine cu ochii mari.

Erau spectatori în vîrstă pentru că proiecţia era la o nuntă a unui coleg (Gionuţ) care tocmai se căsătorea din obligaţie şi nu din dragoste. Şi mi-am zis: ei nu pricep, alţii de erau înţelegeau ce voiam să zic. Nişte cadre cu mine bălăcindu-mă pe malul unui rîu (murdară de mîl) şi parcă aproape să mă înecam şi apoi am pus capul pe o şină de tren, eram cu vară-mea. Aw, mi-am zis! Subconştientul mă avertizează.

Lately am nişte stări. Parcă aş pupa pe cineva! Aşa cu foc aş pupa! Ca un copil din ăla mic şi retard care nu ştie ce e valoarea unui pupat. Şi aş ţine de mînă. Pur şi simplu, cu toate implicaţiile strîngerii. Şi aş merge mult. Mult de tot, noaptea. Într-o tăcere care nu apasă, deşi eu nu ştiu să tac pentru că mă simt stînjenită. Poate aş învăţa să tac, poate dacă aş pupa mai des. Vara mă îndrăgostesc. Aşa păţesc mereu.

Desigur, a început Placebo cu Because I want you (winamp mă cunoaşte).

Bună, eu sunt duminică!

>.<


cînd ne îndrăgostim, ne îndrăgostim de cine trebuie?

Treaba stă cam aşa: am tot văzut seriale siropoase lately şi mă tot bate un gînd.
Cînd ne îndrăgostim, ne îndrăgostim de omul de lîngă sau de proiecţia omului în viziunea proprie?

Mă gîndeam la mine. La începutul oricărei relaţii, cînd mă îndrăgostesc o iau razna cumplit de tot. Mă pierd cu firea şi devin paranoică, hipersensibilă, dar mai ales conştientă de defectele mele pe care încerc să le ascund sau să le prezint cu umor fin. În schimb, nu mai ştiu cum să impresionez mai mult, deşi nu mă prea caracterizează această stare în viaţa de zi cu zi.

Cu timpul mi-am dat seama că nu-i numai la mine, ci aşa facem toţi. Puştiu făcea la fel. Încerca fel de fel de tertipuri să mă cucerească, ba mi-a zis că nu-i microbist, ca să aflu luni mai tîrziu că era o minciună, ba că e hiperactiv, dar de fapt e un leneş şi jumătate. Din astea să se dea în stambă să mă dea pe spate. Şi m-a dat!

La început, pentru a-mi confirma că el este bărbatul pe care l-am căutat cu ardoare găseam trăsături comune. Stupide, de genul: uite, bem cafeua amîndoi cu lapte…(noi şi alţi un miliard) sau uite punem două linguriţe de zahăr în ceai, deşi eu urăsc ceaiul (iar se aplică teoria cu miliardul). Oh, for fuck sake, sunt cretină rău!

Ce mă sperie acum este că îndrăgosteala asta nu e benefică. Bine, eu nici raţională nu pot fi, deci să sperăm că nu mi se degradează instinctele şi că de-ar fi s-o iau de la capăt cu căutarea şi îndrăgosteala să aleg bine. Nu e benefică pentru că nu vedem ce e de fapt, ci umplem nişte goluri proprii sau observăm numai ce ne interesează.

Şi uite aşa ani mai tîrziu te trezeşti că omul de lîngă tine nu mai e (hahaah!) „bărbatul de care m-am îndrăgostit”. Şi nici tu nu ştii de cine te-ai îndrăgostit, de fapt, pentru că-ţi zburda minte pe coclauri şi spuneai verzi şi uscate numai să-l prinzi în mreje.

Aşa că ce e de făcut? Se merge la risc? Se lasă marja de eroare? Se adoptă atitudinea precaută? Eu din astea nu poci. Mă arunc cu capul înainte de nu mă văd.

E valabil şi la bărbaţi. Nu excludem pe nimeni din această schemă.

De-ar exista detectoare, mai presus de sufletul înflăcărat, care să ne confirme sau infirme ca el(ea) este, ce bine-ar fi!

Închei această mică dilemă şi nu uitaţi, eu cînd vreau să mănînc îngheţată, mănînc îngheţată!