Tag Archives: intrebari

un joc stupid

Azi m-am împiedicat de cel puţin 30 de ori. Şi nu aveam teneşii roşii să mă cred în ţara vrăjitorilor.

M-am împiedicat de oameni sau mai bine zis de zidurile pe care ei le clădesc în fiecare zi. Nu am chei ascunse şi nici nu deţin secretele cu ajutorul cărora să zbor pe deasupra lor. Şi nici tehnici de aterizare fără probleme.

Sunt un om simplu şi uneori stupid de inocent. Nu-mi creez limite în interacţiunea cu ceilalţi oameni. Mă deschid firesc, glumesc, mă întristez dacă sunt repezită şi le iau pe toate extrem de personal, pentru că pînă la urmă fiecare om se bazează pe propria percepţie.

Aşa o păţesc şi la facultă. În ultimul timp obosesc foarte repede (brain damage) din cauza multor situaţii care mă îngrădesc şi mă întristează. Din cauza zidurilor sau poate a dualităţii unora dintre „ei” aşa că nu ştiu cînd să zîmbesc şi cînd să plec departe.

Nu suntem liberi! Oricît de mult am vrea nu ne putem bucura de libertate în stare pură.

Sunt o fire exuberantă şi mă avînt cu elan. De obicei primesc bobîrnace fix în numele tatălui ca să-mi fie învăţătură de minte. Îmi rămîn întrebările şi durerile de cap şi durerile de ochi şi frecatul obsesiv al frunţii.

Am obosit. Aş vrea să trag linie, dar nu e timpul încă. Nu-mi găsesc locul. Nu mă găsesc pe mine.

Oare poate exista o relaţie între doi oameni fără să fie urmărite anumite interese, fără să se pună la îndoială intenţiile?


într-o călătorie spre Soare-Apune

Mai am cîteva pagini şi termin Siddartha. Este prima carte a lui Hesse care ajunge în mîinile mele şi îmi place. Mi se întîmplă deseori să nimeresc o carte anume la un moment crucial al vieţii şi să mă lovească în creştet cu răspunsurile. Şi să mă facă să rîd şi să realizez esenţele şi aromele.

Nu fac recenzie de carte aici. Citeşte-o şi vei vedea că e pentru fiecare dintre noi la un moment în viaţă.

235879-mediumNi se întîmplă deseori să fim aşa hotărîţi în diverse căutări, să fim cu ochii ţintă spre un final şi să ratăm marile momente ale vieţii. Concentrarea asta spre un scop final fără îngăduiri de abatere, nevoia de cunoaştere, de răspunsuri, de o certitudine, de un drum precis nu face bine la suflet.

Şi ţelul ăsta e o povară grea. Nu suntem liberi şi deaschişi nu ne mai lăsăm fascinaţi şi purtaţi aiurea, ci trăim într-o încruntare şi într-un pas grăbit spre ceva anume. Se poate să şi găsim şi să nu ne dăm seama sau să nu ne satisfacă sau să trecem pe lîngă.

Ne gîndim la renaştere. Cînd nu realizăm că o dată la o perioadă de timp renaştem în propria viaţă, renaşte un alt eu din aceeaşi persoană. Şi nu-i frumos? Evergreen de azi nu este aceeaşi cu Evergreen de acum 10 ani, dar este aceeaşi persoană cu acelaşi chip şi cu aceeaşi formă.

Deşi ne impunem limite şi oamenii ne sfătuiesc, părinţii ne ghidează şi ne explică ce alegeri să facem şi ce e bine şi ce nu, întotdeauna vom fi duşi de viaţă în mijlocului furtunii. Şi pînă ce nu trecem noi prin etapa aceea, pînă ce alegerile nu vor fi ale noastre şi bucuriile sau suferinţele nu vor pleca din interior, pînă atunci orice cuvînt este adiere în vînt, zadarnic şi fără bază.

E frumoasă tare cartea asta. Vorbeşte atît de senin despre esenţa umană şi despre setea asta tipică de a avea mai mult, de căuta, de a găsi, de a-şi impune limite, cînd de fapt totul stă în capacitatea de a trăi liber, lipsit de dogme şi ştiinţă.


unde, cum şi de ce?

Azi la şapte am fost la control şi m-am văzut cu două persoane dragi mie (un Rusoi şi Meea) şi am primit ajutorul vostru. Nu pot să vorbesc nominal şi nici nu cred că se vrea asta, dar vreau să mulţumesc tuturor celor care nu numai că au trimis bani, dar s-au gîndit la mine şi au spus măcar o dată „Dumnezeu să-l ierte!”.  Acestea fiind spuse vreau să încerc să mă detaşez de eticheta de orfan… şi asta de dragul sufletului meu, atît cît mai poate el.

Nu mă plîng. Dar nici nu pot să rîd.

Am primit o leapşă care mă ţine încă în cumpănă, mai ales că ultimele zile din viaţă mi-au schimbat total perspectiva. Şi Emi mă întreabă aşa: „Ce contează cu adevărat în viaţă?”

Mai în glumă, mai în serios aş spune un job. Acum. Dar per ansmblu habar nu mai am. Probabil că viaţa pur şi simplu. Faptul că respiri, că te trezeşti şi înjuri ziua de azi pentru că plouă, că ai „organul”  iubirii, că ai timp, că respiri… habar nu am! Poate spun asta pentru că am văzut cealaltă parte a vieţii.

(Contează familia şi prietenii şi adevărul şi iubirea şi preţuirea momentului şi literatura şi filmele şi Vama aşa cum era şi amintirile şi noii şi vechii şi vinul bun într-un ceas ales).

Nu ştiu ce contează şi ce nu. Nu mai pot prioritiza sau ierarhiza. Nu mai pot alege pentru că mă urmăresc umbrele şi tot ce pot să fac acum e să sting lumina!

O dau mai departe celor care s-au gîndit la rîndul lor ce naibii contează de fapt? Adică ţie celui care mă citeşti acum

Vă mulţumesc încă o dată, de un miliard de ori. Pentru că sunteţi nişte nebuni frumoşi!


ne adaptăm pentru supravieţuire

Ne adaptăm evoluţiei. Cu toţii. Nimeni nu rămîne neschimbat şi ăsta este un pariu al sorţii. Ne adaptăm sistemului care în loc să cureţe ne umple de mizerie… de la medici la funcţionari publici, elevi şi profesori, servicii şi şomeri.

Suntem nişte roboţei plictisiţi şi obosiţi într-o continuă agonie poftită. Visăm la mare şi la vară de parcă atunci nu ni se va face dor de altceva. Ne ridicăm planuri clădite pe speranţe care se dovedesc a fi în van şi visăm. A visa nu costă nimic, poate doar timp şi poate niscaiva nervi. Şi dacă n-am visa la Barcelone şi la joburi măreţe, la realizări grandioase şi la nunţi ca-n poveşti, la vară efervescentă, la 1 mai pe mesele lipsă de la Stuf, la nemurirea sufletului şi la floricele pe cîmpii realitatea ar fi de două ori mai cenuşie. Dar noi mergem pe principiul „speranţa moare ultima”, un principiu prost şi inutil, de alfel.

Îndoctrinaţii de noi mergem pe alei paralele de teama judecatei, care nici măcar nu ştim de va fi. Ne fofilăm în alegeri şi măsurăm grijulii talerele. Să nu cumva să… şi Jules mi-a dat temă de gîndire: dacă atunci cînd ajungi acolo e nimic şi practic odată cu propria moarte pămîntească mori de tot? Fără rai, fără Îngeri la intrare, fără oglinzi ale adevărului… Şi dacă ritualurile noastre de a aprinde lumînări şi de a ne ruga pentru cei morţi sunt doar pentru noi o altă formă de speranţă? Dacă dintr-o frică stupidă, băgată cu forţa de generaţii întregi, dacă din prea multă moralitate şi prea mult exces de zel, dacă numărînd poruncile şi ne dă minus ratăm momente, ratăm vieţi, ratăm alegeri numai de dragul de a alege „bine”.

Şi un exemplu este femeia din The Hours care-şi părăseşte familia. Pe care o judeci dacă auzi de ea la bîrfa de cafea şi pe care n-o înţelegi… asta pînă în punctul în care ai trăi frustrările şi sufocarea ei. Ai pleca? Sau ai rămîne dintr-o teamă de a nu face ceva greşit care-ţi va pava drumul spre iad? Ţi-ai părăsi copilul pentru o altă viaţă sau ai rămîne acolo gîtuită?

Orice ai alege… cînd ridurile vor săpa şanţuri adînci, cînd dinţii se vor bălăngăni dezgustător, cînd pielea-ţi va fi o bluză trupească, cînd carnea se va înmuia, cînd vei atinge 64, indiferent de alegerea făcută îţi vei pune cel puţin un semn de întrebare.

Şi oare dacă-am şti răspunsurile s-ar mai numi alegere?