Tag Archives: iubire

Sunt romantică, poftim…

E efectul salcâmilor. E efectul de mai. La pas pe câmp. Și calul meu cu stea în frunte.

***
Îmi place ploaia. La fel de mult ca soarele. Dar ploaia are efect când e împărțită. Îmi place ploaia-n doi. Când devii pelerina iubirii tale, când alergi de dragul lui, când mâinile se țin strânse și pielea tresare la orice atingere. Când strigi și chiui și ți-e frig și buzele-s vinete, dar se înfierbântă cu fiecare oprire nebună, cu fiecare atingere.
Sărut în ploaie. Mmm. Bun. Înghețată de vanilie. Cireșe. Dulci. Cărnoase.

***
Ah, taci tu! Mai bine m-ai iubi! Mai bine mi-ai zâmbi dimineața. Mai bine mi-ai aduce flori. Mai bine ți-aș aduce un croissant dulceag cu o cafea amară. Mai bine mi-ai desena fluturi în palmă. Mai bine ți-aș recita din poeziile sufletului meu. Mai bine am pleca la mare. Mai bine te-aș iubi. Dar lucrurile nu stau așa. Și totuși, taci! Taci și lasă-mă să visez pentru trei secunde. Un’, doi, trei și fabulosul meu destin s-a prescris.  Ah, mai taci! Și nu mă iubi, nu-mi pasă.

***
Mă ții captivă. Aș vrea să evadez, dar îmi și place. E un joc al puterii și momentan eu conduc. Iar asta mă face să mă plimb cu ochii-nchiși pe sârmă. Până într-o zi când ai să încetezi să-mi ghidezi pașii. Aștept ziua aia. Și atunci am să plec. Când jocul se termină, echitabil… pentru amândoi.

***
Nu știu dacă am să mai pot vreodată să-mi strig iubirea. Mi se pare atât de prostesc totul. Dar parcă aș vrea să mai pot, însă-mi lipsește elanul. Ah, și iubirea…  Și s-a dus pe copcă și romantismul cu care eram încărcată la început. N-a rămas decât povestea drumului de mai, cu parfum de salcâmi și umbre prelinse pe asfaltul umed. N-a rămas decât visul în vis, fără aromă, fără culoare.

***
Paloarea obrajilor mă îngrozește. Vinețiul de sub ochi nu se șterge nici cu tone de fond de ten. Tremuratul mâinii pe cana de cafea. Dar tu mă iubești așa cum sunt. Și știu asta, deși încerci s-o ascunzi sub atitudinea corectă. Și știu că n-am să mai întâlnesc om ca tine. Ești minunat! Și știu că râpa dintre noi e din ce în ce mai largă. Și știu că într-o lume perfectă te-aș putea iubi și-am fi. Dar nu ești al meu și lumea mea nu e nici pe departe perfectă.

i am not mad about you, i am just an insane person.

hugslovepeace
>.<


My manic butterflies

Număr câte săruturi am primit pe clavicula dreaptă, câte pe lobul urechii stângi, câte pe buza de jos. Nu știu. Parcă n-au existat niciodată. Parcă n-au să mai fie vreodată. Neprețuirea lor a devenit praf în vânt. Își pierd valoarea odată ce dispar din gesturile cotidiene, deși există un moment în care crezi că îți vor rămâne pe viață. Sunt doar senzații trecătoare.

Dacă mi-ar fi zis cineva acum x ani că pot privi impasibilă fotografii cu tine și copilul tău, aș fi zis că-i complet nebun. Aș fi urlat la el că nimeni n-o să te iubească așa cum o fac eu! Nimeni n-o să-ți poarte veșnic chipul impregnat în retină, atingerea impregnată în piele, gustul în gură! Nimeni nu te poate iubi ca mine, nici Dumnezeul tău, nici viața și nici Universul!

Hah, acum abia dacă-mi mai amintesc de tine… de tine și de felul în care-mi pronunțai numele, cu r-ul acela gutural. Hah, m-am curățat de prezența ta, nu-ți port nici ranchiună, nici regret. Nu-ți port nimic, decât o amintire vagă a unei nopți împlinite.

Dacă aș fi putut ghici în viitor aș fi făcut exact cum am făcut. Tocmai de aia nu mă interesează ce-mi ascund astrele, cu cine fac casă bună, câți bani o să am în cont, câți copii o să am și dacă or să fie plămădiți din iubire cu-un brunet sau blonziu. Dacă aș putea să mă întorc în timp cred că aș insista să trăiesc mai intens (dacă există acest mai) totul, până la o epuizare absurdă și stupidă. Atunci au farmec.

Trăiesc o oboseală cruntă și plăcută.
Și iată și melodia care merge de minune cu starea asta.

Lăsând la o parte abureala târzie, iar am rămas fără bani. Am băgat cardul, am retras cu delicatețe ultimii bani și cam asta a fost. La nici 10 zile de la venirea lor către mine, eu i-am și cheltuit. Dar m-am distrat și nu-i regret o clipă! Și banii se fac. Și dacă nu se fac se găsesc prieteni care împrumută roșcate sărace.

Mie-mi tot vine să zâmbesc. Deși nu mi se văd dinții de cearcăne. But I Love It!

HugsLovePeace
>.<


Colecționara de senzații

Eram o colecționară de suflete. Le-am strâns vreme îndelungată în organul iubirii. Le-am păstrat cu sfințenie să-mi țină de cald. Sau de dulce. Sau de roșu. Nu mai știu de ce.


Am devenit o colecționară de… senzații. Nu stiu cum, dar C. mă ceartă că am ajuns inimă de piatră, G. îmi impută lipsa acută a romantismului și I. îmi șoptește că n-am să mai pot avea relații niciodată.  N-am răspunsuri. N-am nici măcar întrebările.

Ciudat cum parcă într-o fracțiune de secundă m-am anulat. Comic și puțin tragic despre modul în care îmi iau tălpășița în miezul nopții doar pentru a evita ridicolul dimineții. O să ajung expertă-n fofilări.

Încă un drum bifat, încă o poveste consumată. Zâmbesc ștrengărește. Femeia din mine se fălește demnă, copilul din mine chicotește. Mă întreabă ce-o să se întâmple? Ridic umerii. Îi cobor la loc. Ronțăi un măr. Stau cu picioarele pe-o masă. Sorb o cafea. Amară. Îi spun că nu știu. Că pentru prima dată n-am o traiectorie anume, n-am un scenariu, n-am decât gânduri fierbinți de mare albastră și nisip moale.

Am fost. Și îndrăgostită, și romantică, și idealistă. Au rămas fărâme din fiecare… prin diverse unghere. Probabil ele vor fi resuscitate de omul potrivit sau de mine în momentul potrivit. Am fost și probabil că voi mai fi.

Există bărbați cu care n-aș putea vreodată să fac sex/dragoste. Există alții pe care i-aș iubi carnal dimineți și nopți la rând, a disperare. Există unii la care doar tânjesc, cărunți și însurați. Există unii pentru care port sentimente atât de materne încât aș plânge pentru ei de s-ar zgudui planeta. Și există unul lângă care odată și-odată o să mă așez și căruia n-o să mă plictisesc să-i sărut podul palmei.

Vă salut din mers.

HugsLovePeace >.<


Pe lungime „scurtime” de undă

Pentru unii oameni sunt numai bună pe perioade scurte. Am efect revigorant sau calmant. După o anumită perioadă devin nocivă, devin viciu. Dependența bolnăvicioasă îi determină să plece. A mea sau a lor, încă nu știu sigur.

De fiecare dată am senzația că l-am găsit pe ăla care să-mi facă față. Care să nu fugă la prima zguduire. Care să fie dispus să aștepte replica. Care să nu se dea cu curul de pământ din te miri ce și care să accepte că aproape fiecare zi cu mine este o provocare. Sau care să nu moară treptat și pe care să-l resuscitez de nebună, inutil. Și care să primească totul meu. Și cu care să fiu liberă.

Acest defiecaredată spune atâtea…

Mă raportez într-un mod ciudat la oameni. Modul meu tumultos de a iubi îi sperie. Pentru că nu mă încurc. Nu mă joc, decât atunci când zarurile-s aruncate în așa fel. Nu (mă) mint. Nu refuz. Nu cedez. Nu fug. Nu mă ascund. Nu mă (mai) tem. Pentru că sărut cu foc și încheietura mâinii stângi și gura și degetele și pleoapele și palmele. Pentru că nu mă prefac și nu mimez emoții. Pentru că tresar ca o copilă și pentru că iubesc ca o femeie.

Eu cred că e un fel de onoare să fii iubit de mine. Cum și eu sunt onorată de iubirile altora.

Se întâmplă să fiu o răsfățată a iubirii, chiar dacă toate relațiile s-au încheiat. Pentru că după un timp, iubirile se întorc și-mi cer s-o luăm de la capăt. Atunci realizez ce înseamnă cu adevărat târziul. Nu mai există un capăt al lucrurilor finite. Nu mai există fluturii în stomac, frumusețea începutului, tatonarea, cucerirea, dorul acela de început, emoția, prima noapte de dragoste, prima dimineață împreună și cafeaua uneori prea dulce.

Nu renunț la visul meu de a iubi. Lia mi-a adus aminte.
Aș priva oamenii de ceva frumos și m-aș priva pe mine de toate cele de mai sus.

HugsLovePeace
>.<
Foto


Dintr-o altă viață

… plouă și m-am udat la piciorul stâng. privesc fereastra ta. de-o oră mă picură ploaia și mă trimite acasă, dar eu mă încăpățânez să aștept. dacă-mi doresc enorm, atunci tu vei ieși pe fereastră. să fumezi o țigară. și atunci mă vei chema. iar eu voi veni.

sexul (sau dragostea) nu se cuantifică în durată sau număr, ci în intensitate

scot portofelul să-mi plătesc cele două beri. am o poză cu tata, e veche. tata e frumos și tânăr
– cine e?
– tata… a murit, știi?
– da, știu… ți s-o fi făcut dor?
– mna, oarecum

nu-mi amintesc câte buze am sărutat. am avut un șoc. câte? cu câte buze mi s-au intersectat buzele mele? fie ele și poruncile la cărți, nopțile de amor, pupatul chicotind a emoție, atingerile pătimașe ale puștoaicei în căutare. nu-mi amintesc câte buze mi-au atins buzele mele.

în continuare sunt dependentă de unkle cu burn my shadow away. și fiecare acord vibrează-n mine, iar pe retină se plimbă imagini din tot ce a fost, ce ar fi putut să fie și ce o să creez eu.

s-au scurs atâția timpi încât piciorul stâng s-a înfrigurat complet. mă zgribulesc în mine cu ochelarii uzi și aburiți de intensitatea cu care, respirând, te chem. lumina ta se stinge. a mea pâlpâie a tristețe. tragi obloanele și te învelești în tine, iar eu precum un Romeo contemporan, mă întorc și mă petrec în gând până spre drumul meu. nu mă întorc nicio clipă. momentul s-a stins.

caut omul cu care să pot împărți intensitatea momentelor și care să le împartă cu mine. mai presus de atât, îl caut pe cel cu care să mă potrivesc pe tăcute.

 

HugsLovePeace
>.<


Adio lume

Mi-a ajuns! M-am săturat să fiu judecată de toţi oamenii din jur. Oameni care habar nu au ce este şi care aruncă vorbe-n alb şi negru. Ei nu văd ca mine nuanţele. Nici eu nu le vedeam cândva. Ei mă pun la zid şi aruncă cu pietre.

M-am săturat şi mi-e lehamite să-mi pese de cuvinte când pe mine mă doare sufletul. Ce ştiu ei ce e în mine în fiecare noapte înainte de beznă şi în fiecare dimineaţă când lumina e parcă blestem? Nu ştiu, dar ei mă lovesc şi mă acuză.

Şi recunosc. Plec capul. Sunt vinovată! Nu am zis niciodată că n-aş fi, doar că vina asta e dulce şi mi-a luat minţile şi mă face să mă zvârcolesc în patimi.

Câteodată când mă înfurii pe ei le doresc să trăiască ce trăiesc eu acum şi să simtă ca mine! Apoi îmi spun tot mie că n-are rost să le doresc asta. Toţi vom ajunge în punctul ăsta… mai devreme sau mai târziu… atunci n-am să arăt cu degetul, ci am să oblojesc răni.

Pe ale mele le oblojesc singură.

De azi nu-mi mai pasă. De azi nu mai ascult. Mă rup.
Adio lume!


Visătorii

Dacă ar fi vreodată să mă căsătoresc aş vrea să fie cu un om care, uneori, m-ar suprinde cu micul dejun.
Corn cu ciocolată şi cafea.
Înainte de asta m-ar privi tandru şi răbdător şi ar păstra amintirea pe aparatul amintirilor.
M-ar trezi cu zâmbet şi m-ar purta în cârcă până la baie unde m-aş răsfăţa şi alinta. Am râde cât timp el se bărbiereşte şi eu mă zgribulesc sub duş. Ne-am spăla reciproc pe dinţi.

Apoi am trăi cu totul o zi ca asta.

Am merge pe blat cu ratb-ul şi ne-am zgâi la cerul întunecat.
Ne-am tocmi pentru şapte fire de chiparos, iar apoi am merge să bem încă o cafea pe iarbă.
Apoi un film, oarecare. Să ne putem relaxa pe scaunele cinemaului îm acel miros ciudat de îmbâcsit şi nou, închis şi dulceag. Ne-am ţine tot timpul de mână şi am râde la toate fazele lipsite de comic. Dar noi am şti.

Ne-ar fi frig. Am merge apropiaţi. În acelaşi ritm. Cu şoldurile apropiate. 

Muzeul Antipa. Poze amuzante cu babuinii. Orice muzeu. Orice fotografie. Turist în oraşul meu.

Plimbare pe bulevard spre seară. Vin roşu în pahare mari cu picior.

Acasă.

Dragoste şi somn.

Aşa ar trebui trăită o zi ca asta.

Hugs. Love. Peace
>.<


sfârşitul lumii 2012

Voiam să scriu ceva de suflet. Pe cuvântul meu! Aşa de inimă albastră. Să vă ia cu fiori, dar am dat click pe un status şi am găsit asta:

…şi mi-a dispărut tot. În faţa acestor mari cuvinte mă înclin. Nu e de râs când vine vorba de sfârşitul lumii… „la iubirea noastră mare vom fi supravieţuitori”. Io deja am o lacrimă într-un colţ. Nu e transpiraţie, jur!

Mi-am amintit de postul mynele tv care a fost sursă de râs isteric într-o noapte. Mi-am amintit că am ascultat atunci piesa asta şi la fel am simţit o tresărire mistuitoare în corasonul meu labil. Nu mai am cuvinte să-mi exprim simţămintele. Am să închid şi am să mă chircesc în baie ca un emo. Apoi acolo o să prizez dero pe nas să uit tot.

Plus că mă pregătesc de un fel de party în aer liber unde cu siguranţă nu va cânta niciun purice, ci doar o turmă de greieri.

Cu dragoste,

>.<


pfff

Frecînd podelele am constatat că: oamenii nu ştiu să fie recunoscători. Le lipseşte bucata aia care să-i determine automat să aibă anumite sentimente. Ceea ce mă demoralizează într-un fel. Recunoştinţa să pornească din sine şi nu să fie ceva indus, ci să fie acolo şi să iasă la iveală atunci când celălalt e cam vraişte. Nu se poate. Individualismul e la putere.

Mie-mi place să fiu recunoscătoare pentru tot. Bănuiesc c-o mai dau pe lângă, dar încerc să mă revanşez. Miserupiştii nu vor asta. Nu vor nimic şi întorc spatele. Ceea ce e bine pentru cordul lor, nah, fiecare trebuie să ne păzim să n-ajungem ca domnul Prigoană la Urgenţe, dar parcă prea de tot.

Oamenii se sperie de sentimente. Aţi observat că mai nou fugim de iubire? O fentăm de frică şi ea oboseşte să ne tot convingă că e mişto cât e şi că nu moare nimeni de la niscaiva suferinţă, care nu e neapărat necesară pentru că există şi finaluri fericite. Eu nu prea cred în ele, deşi mă consider un om optimist. Mie nu-mi plac finalurile din principiu, că nu poate fi aducător de fericire acel ceva care se termină. Cum e cu fiecare bere. Se termină, a naibii!

Hardul meu extern e puţin spart. Socrate făcea tumbe şi s-a încurcat în cablurile din casa asta atât de strâmtă şi atât de scumpă. A făcut poc. Eu am plâns de teamă să nu pierd cei 600 de gb de informaţii şi apoi m-am calmat şi am devenit raţională. N-are nimic, trebuie dus undeva la unii deştepţi şi adus înapoi sănătos.

Am făcut o pauză. Am un deget tăiat. Mă doare spatele de la mutat dulapuri. Casa asta arată ca după bombardament, dar va ieşi la lumină. Sper să nu leşin într-un colţ între timp şi să ratez acest lucru.

De când am decis să fumez şi mai puţin, aş fuma într-una, eu fiind doar social smocker, deşi acum 10 ani le sudam de mama focului. În fine. Lungesc vorba că mi-e teamă de ce urmează şi mă ustură şi degetul.

Vreau să am 3000 de cititori în fiecare zi!!!  Şi nu vreau să scriu de sex. De sex scriu pe Şuete. Învăţaţi-mă voi, discipolilor, cum să ajung acolo sus.

Ah, mi-am făcut cont LinkedIn, acum trebuie să umplu spaţiile alea goale. Poate aşa îmi găsesc şi eu un job şi reuşesc să ajung anul ăsta în Barcelona. Ah, sper că nu m-aţi uitat. Caut job!!! Project sau part ca să mă duc şi la şcoală.

>.<


ficţiune şi oameni

Ne plac mult filmele de ficţiune. Se întîmplă o viaţă în 90 de minute. O viaţă alambicată, dar cu finalitate şi fir narativ uneori satisfăcător, ba chiar lacrimogen de emoţionant. Ne place că ce vedem acolo e aşezat sau înţelegem mai bine direcţiile, perspectivele, oamenii, dialogurile. Dar în principiu e ceva la locul lui şi oferă o siguranţă. Ori rămîn împreună, ori nu, dar măcar ştim o treabă. Nu-i mare tragedie. După generic oamenii dau stop, dar personajele continuă să-şi trăiască viaţa minunantă.

Eu nu m-am mai gîndit ce-o fi făcînd acum Baba din The Ladykillers sau cum s-a simţit după ce a donat 1.6 milioane de euro unei Universităţi – şi aşa am şi deconspirat filmul, pentru că în mintea mea m-am liniştit cu privire la ficţiunea (realitatea) ei.

Pe cînd în viaţa reală nu e nimic aşezat şi nici la locul lui. Singura direcţie e cea proprie, iar dialogurile nu ne ies niciodată aşa cum ar trebui. Ori nu găsim cuvintele ori accentuăm greşit ori facem pauze interminabile ori avem noduri în ficat şi-n gît şi adio mesaj ori ne blocăm pur şi simplu şi ne uităm ca vitele. Dacă nu rămînem împreună bem pînă unităm de noi – poşircă pt că nu am luat încă salariul, iar dacă rămînem realizăm după 3 ani (căci deh, cam atît durează povestea) că numaieştipersoanadecaremamîndrăgostit. După generic la noi vine moartea, dar aia pe bune.

Ei bine, de aia-mi plac filmele. Pentru că pot să cred. Cu uşurinţă, uneori dusă spre idioţenie clară, în cazul unora dintre ele. Şi-mi place să mă las prostită un anume timp din realitatea mea de ficţiunea lor. După care mă zbat să aplic în viaţa reală un dram de ficţiune. Caut vraja, unghiul perfect, lumina la 45 de grade să evidenţieze anumite trăsături, muzica perfectă care nu se aude numai în mintea mea, ambianţa, dubla bună, cuvîntul care să taie răsuflarea, mişcarea de aparat care să surprindă gestul, ochii… ochii… şi… stop!!!

Nu pot. Nu-mi iese. Nu mă pricep. Sunt stîngace. Părul meu nu e proaspăt spălat. Ah, vina bat-o vine. Mă uit pe pereţi. Zi ceva! Nimic. Îmi pare rău. Şi totuşi… nu poate fi atît de greu. Da. Mai bine. Nu. Şi. Nimic. Cred că o să-mi fie dor să-ţi aud vocea. Sau poate nu e atît de greu. Închid ochii. Pleoapele atîrnă grele pe chipul întristat subit. Fade in negru. Fin.

Viaţa mea (să dea naibii) nu e niciodată ca-n filme!

>.<

Mîine de dimineaţă părăsesc acest oraş. Ne vom citi luni.