Tag Archives: Je suis l’enfant terrible

L’enfant terrible et une petite pomme

Nu mi-au plăcut merele! Poate pentru că au fost atât de la îndemână, încât tânjeam pe lângă tarabele din piață la orice altceva. Cum ar fi portocalele. De câte ori desfăceam o portocală o desfăceam în formă de floare și-mi sărea zeamă din aia acidă în ochi. Jumate de oră bâjbâiam înlăcrimată și până să apuc să mănânc feliile desfăcute frumos în poală, ele începeau să se scorojească.

Nu-mi plăcea să mă îmbrac în fuste pentru că dacă bătea vântul se ridicau și se vedeau chiloțeii. Și aveam o problemă cu chiloțeii care-mi intrat tot timpul în… înțelegeți (am roșit puțin) dumneavoastră și mă scotea din sărite lucrul ăsta. Plus că s-a întâmplat o dată și m-a văzut crăcănici, un băiat de la bloc, și-a povestit tuturor. Jenant. N-am mai ieșit o săptămână (mint, o zi pt că făcusem febră) din casă.

Așa că dacă purtam pantaloni mă prefăceam că uit să-mi pun chiloței, deși erau drăguți, păreau din pluș cu desene pe ei. Aveam unii preferați, cu mere roșii și verzi (yeak) cu care mă înțelegeam bine, dar mama îmi zicea că nu pot să iau aceeași pereche o săptămână.

Am primit cadou de Paște o salopetă de blugi. Pe care am îmbrăcat-o cu o mândrie aproape desăvârșită. Am renunțat la jocurile de genul verde stop pentru a nu periclita noua mea achiziție. Am renunțat chiar la înghețata de vișine pentru a nu mă păta, eu având un dar divin de a vărsa orice pe mine. Am ieșit afară. Am stat două ore cuminte cu fundul pe gard în timp ce oamenii aceia mici pe care nu-i înțelegeam, dar cu care obligată de circumstanțe, îmi petreceam vremea, alergau ca niște descreierați. Eu, știind că port în mine ghinionul, nu m-am clintit de teamă să nu fac ceva noii salopete. Îmi amorțise fundul, pesemne aveam urmele gardului bine tatuate pe corp, dar nu conta, eram splendidă.

Într-un târziu m-am lăsat convinsă de un băiat (țigan,9 ani, ochi verzi, frumos și arogant) să jucăm alergatea. Ce putea să se întâmple? Era aproape ora de intrat în casă, n-aveam de gând să mă milogesc mimând lacrimile să mai primesc jumate de oră de stat afară, deci să ne jucăm. Am picat eu să alerg pe cineva. Și-am alergat. În momentul în care am întreprins o săritură performantă peste un gard destul de înalt pentru statura mea de atunci, mi-am agățat salopeta într-un fier ieșit în afară.

Am rămas c-o gaură impresionantă pe piciorul stâng. Am privit spre cer și am înțeles totul. Mi-am luat la revedere de la acele trupuri firave fără minte și-am pornit cele trei etaje pe scări (cu speranța că Roxi, cățeaua de la 1, nu este la ușă) și cu un întreg discurs mincinos prin care susțineam că, Doamne, s-a rupt? Oare când? Am stat numai pe gard.

Nu m-au bătut ai mei. Mama mi-a cusut un măr în loc. Cumpărat de la mercerie. Aveau acolo petice în formă de portocale, pepene, fluturi, dar mama (știind că detest merele) mi-a cusut un măr verde. O lună mai târziu am militat pentru scurtarea salopetei. Au dispărut și cracii lungi și a dispărut și mărul.

HugsLovePeace
>.<


Je suis l’enfant terrible

M-am dus și eu ca tot copilul cu vreme de pierdut și pietre de lovit pe celebrul Lac al Morii. Auzisem de la un bătrân care-și făcea veacul prin cavouri și cu care mai împărțeam din când în când pachetul de la școală (dar divaghez si nu-i bine), că sub apă sunt o biserică și un cimitir și că dacă scade nivelul apei se vede turla. Impresionant, mi-am zis, deși n-am înțeles eu prea bine treaba cu comuniștii care au venit în anii 1950 și au cotropit țara, după care el s-a îmbătat cu vodca din dotare și-a bolborosit câteva fraze necunoscute mie.

Deci e vară și eu am rămas în oraș, așa că am aflat prin metode proprii cum ajung în zonă și am decis să plec să explorez adevărul. Am stat câteva ore bune așteptând să scadă nivelul apei. M-am uitat la baraj până m-a luat amețeala și probabil m-am îngălbenit sau învinețit că o tanti drăguță mi-a dat să mănânc un cub de zahăr brun. Și apoi mi-a dat apă. Ar fi fost bună niște citronadă, dar n-am ridicat pretenții. M-a întrebat cine sunt și ce caut, dar am răspuns evaziv și m-am sustras cu îndeletnicire spre alt mal.

M-a luat agitația de la câți țânari roiau în jurul meu. Parcă veneau doar la mine. Probabil de la câte dulciuri am mâncat atunci în parc, cică se spune că ăștia trag la oamenii cu sângele dulce. Al meu e roz-mov-verde-albastru și dulce, deci îi înțeleg. Turla nimic, nivelul nimic, foame mi s-a făcut. M-am gândit că aș putea să pescuiesc și am încropit un fel de undiță. Am scormonit după râme. Cele trebuincioase din vremea când mă lua tata cu el la pește. Nimic. Mi-am dorit să fiu pescăruș să pot să zbor să prind pește pe care să nu-l mai prăjesc, ci doar să-l mănânc. Apoi mi-am amintit că maică-mii îi era frică de pești și că noi mereu făceam glume pe seama ei. Cam macabre că o alergam prin casă cu peștele care se zbătea. Ce amintiri.

La ceva distanță de mine am auzit niște foșnete care m-au scos din visare. Mi-a sărit nițel inima din piept, dar de regulă sunt o persoană curajoasă. Și al naibii de curioasă.

În iarbă se zbătea un pescăruș c-o aripă sucită din care-i curgea sânge. Am vrut să pun mâna pe el, dar era speriat. Îi auzeam inima de la o poștă. Pe lângă mine s-au strâns niște oameni mari, dar au plecat strâmbând din nas. Am întrebat un nene dacă e doctor de animale și chiar am strigat (ca-n filme): cineva să cheme un doctor de animale! Nu m-a bagat nimeni în seamă.

Am luat pescărușul în brațe. Nu s-a mai zbătut. A stat cuminte. Soarele a început să apună. Încet-încet. Ceilalți pescăruși prindeau în continuare pești, nivelul era același, tânțarii roiau, mie nu-mi mai era nici foame și nici sete. Soarele roșu a înroșit și lacul și oamenii și aleile. Și pescărușul pe mine. Mi-a pătat cu sânge pantalonii preferați, dar l-am iertat că situația era de-așa natură.

Până soarele s-a înecat în Lac, pescărușul a murit. Nu, nu i-am făcut groapă. L-am lăsat unde l-am găsit. M-am spălat pe mâini de sângele uscat. M-am scărpinat bine unde m-au ciupit țânțarii. Am mai verificat o dată nivelul apei și apoi m-am dus spre casă. Era deja noapte.

HugsLovePeace
>.<