Tag Archives: job

uneori nu funcţionez deloc

Despre ce mă bucur că vine toamna, au să-mi bag se termină vara! Starea asta de derută.

I-am zis să nu plece.
Oare s-a uitat măcar o secundă înapoi?
Nu vrea să mă strângă de mână…
Unde să ne ascundem de noi?
Ţine-mă!

Dacă mă întrebi despre ziua de azi îţi voi spune că a zburat pe lângă mine. E şapte seara. Soarele se pregăteşte să apună. De 9 ore şi ceva mă învârt inutil şi privesc nisipul rămas pe papuc. Despachetat. Spălat. Momentele de după excursie… am mirosit hainele… toate miroseau a mare. Pf, hai să prelungim la infinit momentul!

Veştile proaste încep să vină. Dacă vine una ştiu sigur că mai vin. Le iau de mână şi le invit să se ducă dracului, dar ele se ţin scai.

Despre momentele rare în care sunt pe deplin fericită. Îndoiala că nu merit asta şi certitudinea că sigur vine el timpul în care o să plătesc pentru tot. Care e motivul pentru care sunt fericită? Şi cât durează până…?

Iubirile vin şi trec. Lasă urme adânci în suflet şi se citesc în ochi.

Aş vrea o vreme în care să nu vorbesc cu nimeni şi să nu văd pe nimeni. Să-mi aşez toate planurile şi toate visele şi să mă apuc de ele. Aş vrea oameni întreprinzători cu care să mă avânt în noi experienţe de viaţă. Aş vrea un job. Aş vrea să pot zbura la orice oră în orice  loc măcar pentru o îmbrăţişare.  Aş vrea să fiu liberă.

>.<

Evergreen numără zilele până o să rupă încă o filă din calendar.


pfff

Frecînd podelele am constatat că: oamenii nu ştiu să fie recunoscători. Le lipseşte bucata aia care să-i determine automat să aibă anumite sentimente. Ceea ce mă demoralizează într-un fel. Recunoştinţa să pornească din sine şi nu să fie ceva indus, ci să fie acolo şi să iasă la iveală atunci când celălalt e cam vraişte. Nu se poate. Individualismul e la putere.

Mie-mi place să fiu recunoscătoare pentru tot. Bănuiesc c-o mai dau pe lângă, dar încerc să mă revanşez. Miserupiştii nu vor asta. Nu vor nimic şi întorc spatele. Ceea ce e bine pentru cordul lor, nah, fiecare trebuie să ne păzim să n-ajungem ca domnul Prigoană la Urgenţe, dar parcă prea de tot.

Oamenii se sperie de sentimente. Aţi observat că mai nou fugim de iubire? O fentăm de frică şi ea oboseşte să ne tot convingă că e mişto cât e şi că nu moare nimeni de la niscaiva suferinţă, care nu e neapărat necesară pentru că există şi finaluri fericite. Eu nu prea cred în ele, deşi mă consider un om optimist. Mie nu-mi plac finalurile din principiu, că nu poate fi aducător de fericire acel ceva care se termină. Cum e cu fiecare bere. Se termină, a naibii!

Hardul meu extern e puţin spart. Socrate făcea tumbe şi s-a încurcat în cablurile din casa asta atât de strâmtă şi atât de scumpă. A făcut poc. Eu am plâns de teamă să nu pierd cei 600 de gb de informaţii şi apoi m-am calmat şi am devenit raţională. N-are nimic, trebuie dus undeva la unii deştepţi şi adus înapoi sănătos.

Am făcut o pauză. Am un deget tăiat. Mă doare spatele de la mutat dulapuri. Casa asta arată ca după bombardament, dar va ieşi la lumină. Sper să nu leşin într-un colţ între timp şi să ratez acest lucru.

De când am decis să fumez şi mai puţin, aş fuma într-una, eu fiind doar social smocker, deşi acum 10 ani le sudam de mama focului. În fine. Lungesc vorba că mi-e teamă de ce urmează şi mă ustură şi degetul.

Vreau să am 3000 de cititori în fiecare zi!!!  Şi nu vreau să scriu de sex. De sex scriu pe Şuete. Învăţaţi-mă voi, discipolilor, cum să ajung acolo sus.

Ah, mi-am făcut cont LinkedIn, acum trebuie să umplu spaţiile alea goale. Poate aşa îmi găsesc şi eu un job şi reuşesc să ajung anul ăsta în Barcelona. Ah, sper că nu m-aţi uitat. Caut job!!! Project sau part ca să mă duc şi la şcoală.

>.<


solstiţiu de vară

şi-o bere finală…

am terminat primul an de facultate.  aş putea spune că l-am terminat cu brio. am luat 9 la regie. o sa pun şi pe youtube filmul (să văd dacă-s de acord actorii), dar mai durează pînă mă urnesc. am intrat într-o stare ciudată. şi o să-mi fie dor de şcoală…

acum caut job part time, full, project. ce-o fi. televiziune, presă online, case producţii, pub, film. redactor, asistent regie, producător… ştiu că există posibilitatea să nu găsesc, dar nu caut să mă desumflu prea repede. aşa că vă rog, dacă auziţi ceva… să-mi daţi de veste.

 sunt foarte obosită. şi obosită emoţional.

vot, poate plec

>.<


fluturii sunt liberi!????

Să nu uiţi asta.

Pentru că mi-e greu şi ciudă şi da, mi-aş dori să nu-mi lipsească niciodată nimic material. Şi nu, nu pentru că-s lacomă, nu pentru că un ochi se închide mai greu de la curent, nu pentru că aş agonisi a snob, ci pentru că atunci cînd nu ai lipsuri existenţa se simplifică şi te poţi ocupa mai mult de spiritualitate.

Ipocrit cel ce spune că nu vrea să-i cadă bani din ceruri şi el să nu facă decît să citească, iubească, zboare, călătorească. Să se bucure de toate plăcerile vieţii. Să vadă Tailanda sau să stea la malul mării Egee pe un şezlong citind Proust sau pictînd apusuri în Egipt.  Făcînd ce vrea, pentru că poate.  Să fie liber ca un fluture.

Viaţa nu e dreaptă! Nu e drept să te naşti ciobit. Nu e drept să tînjeşti după momente pe care le preţuieşti cu disperare pentru că ştii că se termină prea repede. Nu e drept să nu ai un cuib al tău unde să poposeşti la greu.

Nu, nu-i adevărat! Dacă ai nu te nu obişnuieşti cu binele şi nu scad respectul şi foamea pentru spirit. Dacă le ai în tine, rămîn acolo veşnic. E vorba de confort. Confortul mental de a-ţi permite să faci orice şi apoi vine el şi flow-ul.

Şi ce rost are să muncesc o viaţă? Să iau 20 de zile dintr-un an concediu şi să-l petrec cu stresul revenirii la viaţă, la perioada de sărăcie de după. Ce rost are să mă încred într-o pensie pe care nici măcar nu ştiu dac-o mai apuc? Ce rost are să dau viaţă? Cînd din start blestem la moarte şi la lipsuri pe care sufletul le cere?

Sunt foarte nervoasă. Pe tot. Pe nenorocitul de Marius Fleancu care-mi datorează o sumă de bani şi nu are bunul simţ să răspundă la telefon. La niciun telefon. E nesimţire crasă. E de cea mai joasă speţă acest om, un prefăcut şi un nemernic. Şi ştiţi ceva? L-am crezut prieten, cîndva.

Şi ce dacă-mi găsesc un job? Asta nu-mi garantează cu nimic că viaţa mea se va îmbunătăţi considerabil. Nu urăsc bogaţii, nu-mi pasă că alţii au miliarde şi parlamentarii fură şi Lady Gaga are diamante. Mă interesează ce-mi cere sufletul şi ce îndură el.

Aahhhhh. Awwwwaaa. Urlete şi furii.


neterminat(ă)

Pînă să deschid pagina aveam pe limbă (vîrful arătătorului) o mie şi una de poveşti de scris. De cîteva zile rumeg cuvinte şi leg fraze. Ştanţez fiecare emoţie şi-o pun deoparte ca mai apoi s-o aşez frumuşel aici. De la atîtea  nopţi albe şi zile mov le-am uitat.

Hahal memorie!

Mă apasă tristeţea timpului ratat. S-au scuturat pomii şi nu i-am mirosit suficient. Se trec zambilele şi narcisele şi nu m-am săturat să le privesc. E aceeaşi senzaţie ca atunci cînd dispar cireşele de pe piaţă. Nu pot să mă satur niciodată!

Normal că în mine-s frămîntările tînărului creator, zbuciumul femeii iubite, dar nu suficient, drama copilului orfan, prietenul mereu pus pe şotii, doruri şi amintiri. Normal că mă împing departe de tot ce am trasat odată. Ciudat este că nu mai am un scop definit. L-am ratat pe drum uşor-uşor devenind mai încîntată de altele. Nici eşecurile nu mă mai lovesc. Le fentez cu delicateţe. Nu vreau să-mi supăr karma şi să plătească o altă eu în alte vieţi. Îmi curăţ energiile şi iert. Pe toată lumea. Şi pe cei care mi-au pus piedică şi mi-am spart dinţii şi pe cel care mi-a întors spatele atunci cînd aveam cea mai mare nevoie şi chiar şi pe cel care m-a trădat în cel mai murdar mod.

Soarele se arată galeş prin fereastra mea. Închid ochii şi mai strîns, dar lumina sparge vălul de întuneric. Descopăr o nouă zi. Începe nebunia…

Normal că se ofilesc în vază ultimele lalele din anul ăsta.

Caut job: redactor online part part time.


atelier de suflete stricate

Cum ar fi să existe un atelier special creat pentru a repara sufletele stricate?

Iei sufletul, îl cari în cîrcă, ajungi la „mecanic”, spui simptomele, îl aşezi pe masă, ieşi în sala de aşteptare, îţi frîngi degetele, bei trei cafele, faci trei ture de hol şi îl primeşti aproape nou.

atelier-picturaCum ar fi să iubeşti fără griji, să te încrezi fără îndoilei, să trăieşti fără norme?

Cu certitudinea că există un loc unde tămăduirea depăşeşte barierele şi că fără vreun efort de după, sufletul tău se vindecă? Să ştii că nu mai există perioada aia de suferinţă, că nu te mai doare trădarea, că nopţile sunt numai pentru distracţie, că ţigara e viciu şi nu calmant… Să ştii că indiferent de rană, de pierdere, de deteriorare, sufletul tău îşi va recăpăta viaţa?

Cum ar fi să existe un asemenea atelier? Ar fi mov? Ar fi verde? Aş putea să aplic pentru un job, omul care clasifică „bolile”  sau omul care se ocupă să găsească sursa răului – tocătorul de suflete, poate m-aş ocupa de PR sau recepţioneră. Poate aş fi chiar mecanicul şef capabil să îngrijească şi să vindece pacienţii.

Sau poate aş fi un alt pacient.

Cum ar fi să nu mai existe suflete stricate? Cum ar fi ca pe strada ta, în locul spălătoriei să se deschidă un asemenea atelier?

Bănuiesc că ar fi mereu coadă.