Tag Archives: joc

Același lucru, perspective diferite

*** Tot ce are viață este menit să se termine (la un moment dat). Să moară, ca să fiu dramatico-poetică. Cu certitudinea asta te naști. O ai în conștiința ta. O porți în subconștientul tău. Și totuși suferi ca un câine bătut de viscol atunci când se petrece asta. Și nu mă refer numai la moartea fizică a unui om, ci moartea unui sentiment, terminarea unei relații (amoroase sau nu), terminarea unui film.

***Îmi zice ea: tu cauți iubire. Eu fac ochii mari. Tot ea: adică nu neapărat o relație. Tu zici că nu vrei iubire, dar scrii altceva. Cauți iubirea. Eu cu aceeași ochi mari: dar nu vreau o relație. Ea: da, dar tu vrei să iubești. Eu, cu figura de moacă: ei, dacă pui lucrurile așa… mda, o să fiu mereu veșnic înamorată.
(și de nu va fi un bărbat asupra căruia să-mi revărs sentimentele, cu siguranță pot fi îndrăgostită de gândul de-a iubi – nocivă atitudine, merge să o dau de ziduri și s-o strivesc cu bocancul murdar de noroaie sau doar s-o accept ca atare și să mă bucur de ea)

***Am ajuns la maturitatea la care pot să dau delete fără să dau explicații sau fără să mă mai doară ficații. Delete. Și gata. Pentru că (iată!) pot în sfârșit să mă feresc de ceea ce-mi face rău. Și da, există oameni (chiar mișto) care mie personal îmi fac rău. Fizic. Emoțional. Mă copleșesc și mă fac să sufăr. Îmi distrag atenția de la ceea ce e cu adevărat important și mă trimit în zone dark-emo-tăiat vene. N-am nevoie.

***Nu judec suferința. Nu râd de un om care plânge, chiar dacă motivul mi se pare cretinopat. Nici nu-mi vine să-l iau în brațe și să-l ajut să-și lingă rănile (cu ipocrizia stau prost). Dar admir un om care suferă cu demnitate. Atunci îmi vine să-l iau în brațe și să-l dansez până picăm lați.

***Îmi place cum se miră unii oameni când află că am 25 de ani. Inocența și naivitatea (care mi se tot impută), figura de puștoaică, privirea ghidușă, starea de euforie, agitația, căutările, întrebările, gândurile, frământările… mda, probabil că la calcul iese un 22. Și e bine. Înseamnă că mă pricep să ascund ceea ce foarte puțini cunosc din mine. Și totuși, cum trebuie să fii ca femeie la 25 de ani? Serioasă. Cu gânduri casnice? Cu atitudine din aia de nu mă atinge că mă sparg? Cu simț al umorului redus pentru a nu leza integritatea?

***O vorba de duh: eu aleg oamenii. Nu-i las să mă aleagă ei pe mine. Și, de obicei, aleg prost. Și totuși, nu mă dezic de jocul ăsta. Cândva, o să aleg bine. Sau n-o să mai conteze așa mult.

Îmi doresc: cizme roșii din cauciuc pe care să le asortez c-o freză-n vânt, un paltonaș verde crud și-un zâmbet de primăvară cum n-ați mai întâlnit!

HugsLovePeace
>.<

Foto


ploua infernal şi noi ne jucam…

E cald. Al naibii de cald. Berea cu numărul X se răceşte de la mînă pînă la gură. Încercăm să nu ne atingem. Să nu ocupăm spaţiul. Să nu respirăm prea mult.

Începe furuna. Aw, verile astea toride! Balconul se scutură. Mie-mi place să vorbesc de ce-mi place. Oare îmi place într-adevăr sau doar îmi place că mă place? Tssss, ţigara se arde. Sete. Şi pînă unde merge raţionalul? Unde intervine neantul?

După discuţii transcedentale am revenit la ţigara care se resimte în plămîn şi la berea care stăpîneşte setea, dar şi sufletul.

Plouă. Fulgeră. Cineva numără secundele pînă la tunet. Tunetul se resimte în fiecare dintre noi. Mi-e dor să-mi fie frig.

Într-o secundă coborîm în grabă. Dansul ploii. Măgăruşul c-o minge de baschet. Aw. Converşii mei s-au inundat. Mi-e  friggg! Fusta lipită de coapse. Alergăm. În pustietatea străzii inundate. Pană de curent. Ţipete de fericire. Cineva aleargă de frica ploii. Noi o iubim. Tobogan, leagăn… Aw! Copilărie firavă, unde eşti? Ne învîrtim. Opriţi-mă! Părul roşu nou vopsit e plin de apa grea şi rece. Ah, ce senzaţie! Pielea… Şi pielea încinsă incită. Nebunia nopţii.

Calm. Ultima ţigară. Halatul pufos. Drum spre casă.

Bine.

Şi aşa se nasc nebuniile de-o noapte care rămîn în suflet pe veci. Şi aşa se naşte un moment. Un moment ce-l vom ridica la rang înalt. Un moment numai şi numai al nostru. Şi-al ploii dintr-o noapte toridă de vară.


un joc stupid

Azi m-am împiedicat de cel puţin 30 de ori. Şi nu aveam teneşii roşii să mă cred în ţara vrăjitorilor.

M-am împiedicat de oameni sau mai bine zis de zidurile pe care ei le clădesc în fiecare zi. Nu am chei ascunse şi nici nu deţin secretele cu ajutorul cărora să zbor pe deasupra lor. Şi nici tehnici de aterizare fără probleme.

Sunt un om simplu şi uneori stupid de inocent. Nu-mi creez limite în interacţiunea cu ceilalţi oameni. Mă deschid firesc, glumesc, mă întristez dacă sunt repezită şi le iau pe toate extrem de personal, pentru că pînă la urmă fiecare om se bazează pe propria percepţie.

Aşa o păţesc şi la facultă. În ultimul timp obosesc foarte repede (brain damage) din cauza multor situaţii care mă îngrădesc şi mă întristează. Din cauza zidurilor sau poate a dualităţii unora dintre „ei” aşa că nu ştiu cînd să zîmbesc şi cînd să plec departe.

Nu suntem liberi! Oricît de mult am vrea nu ne putem bucura de libertate în stare pură.

Sunt o fire exuberantă şi mă avînt cu elan. De obicei primesc bobîrnace fix în numele tatălui ca să-mi fie învăţătură de minte. Îmi rămîn întrebările şi durerile de cap şi durerile de ochi şi frecatul obsesiv al frunţii.

Am obosit. Aş vrea să trag linie, dar nu e timpul încă. Nu-mi găsesc locul. Nu mă găsesc pe mine.

Oare poate exista o relaţie între doi oameni fără să fie urmărite anumite interese, fără să se pună la îndoială intenţiile?