Tag Archives: jurnal

Două chestii

Cum inspirația nu vine, căldura e mare mon cher, nu fac decât să hălădui aiurea pe internet sau să mă gândesc aiurea în timpul în care nu stau pe net.

Una: Pentru mine nu mai au efect amintirile frumoase sau nu, pe care le-am împărțit cu cineva, dacă acel cineva nu mai face parte din viața mea. Poate doar dacă e mort. Dacă un om viu, moare, metaforic, pentru mine, atunci se duc cu el și toate cele trăite, își pierd valoarea prin absența aceastuia. Mi se pare aberant să ții în viață niște chestii trăite la un moment dat, îngropate în uitare doar de… dragul trecutului. Așa că nu mă emoționează nicio poză, nicio melodie, niciun gând, nici nimic atunci când vine vorba de dispăruți.

La oamenii pe care-i am încă lângă mine, mai aproape sau mai departe (ca și distanță fizică), mă raportez la ce-mi sunt în prezent, nu la ce au fost cândva. Le sunt recunoscătoare pentru ce am trăit, dar le sunt și mai recunoscătoare pentru ce trăim. Pentru că realizez pe zi ce trece, că e din ce în ce mai greu să ai pe cineva lângă. Tocmai de aia, am mâncat din aceeași farfurie sau m-a ținut de mână când m-am julit în genunchi, contează într-o mică măsură, aproape irelevantă.

Contează: alo? da. sunt vraiște, bem o bere? da. sau am chef să te văd, bem o bere? sau sunt în cuca măcăii, ne vedem o țâră? da.

Două: Promit să mă văd cu diverse persoane de enșpe miliarde de ani. Și nu apucăm. Vorbim că ce bine ar fi, mamă cum ar fi dacă… dar nu apucăm. Ori nu sun eu, ori nu sunt sunată, ori e caniculă, ori suntem la mări diferite ori pana mea. Nu știu de ce nu mă urnesc, să fiu dreaptă, mi-e sete de oameni și figuri noi, mi-e sete să cunosc persoane, mi-e sete să ies în grupuri mari și gălăgioase, dar când e de ieșit, mă lățesc în canapea.

Bonus: Aș vrea să-i întreb pe toți cei care mă scot din blogroll sau nu mă mai citesc *nu știu cum o să vadă mesajul dacă nu intră aici* de ce fac asta? Nu e din orgoliu, doar că-s curioasă…

Încă se lucrează la blogui lui evergreen al cărui nume nu-l dezvălui, dar e cât se poate de vizibil.ro și abia aștept să-l fac oficial. După care o s-o ard așa în lumea blogurilor, mai puțin personal, mai spre comercial (noooot). Și o să devin cunoscută virtual și-o să merg la evenimente și o să fie oau!

 

La toți ne e cald, știu.

Cert e că.

Vreau să cunosc oameni! Nu-mi mai e teamă de ei pentru că i rule și știu asta și nici nu mă mai complexează sau înspăimântă. Vreau să am copii, cândva. Da, declaram că nu, dar de trei săptămâni le tot zâmbesc și ei îmi zâmbesc și mă simt bine. Nu știu de ce, s-ar putea să mă răzgândesc.  Am visat azi noapte că o să fac 27 de ani, ceea ce nu e vis, e realitate. Și nu m-am panicat (chiar rău).

O să mă întorc de unde plec și-o să scriu!

hugslovepeace
>.<

Anunțuri

Cum să fii un blogăr mic

Anul ăsta se fac 5 ani de când tot scriu aici.

„Cam slăbuţ pentru un blog de cinci ani” îmi spunea cândva cineva. Da, aşa este!

Intră o mână de oameni şi-mi scriu gânduri. Şi oamenii ăia îmi scriu cu sufletul.

Am un wordpress în coadă şi un rank inutil. Deci aproape că nu exist în lumea asta mare şi virtuală. Ia-ţi domeniu .ro să fii băgată în seamă. Băgată în seamă de cine? O să-mi iau şi din ăla să fiu în rând cu lumea, mnah.

Nu am lucruri mari de zis şi deşi citesc articolele „cum să fii un blogger mare” eu prefer să fiu un blogăr mic şi să-mi înşir angoasele fără să mă gândesc ce vor unii să citească sau cum să fac să rămân în top sau cum să şochez etc.

Eu mă bucur şi de 100 de unici şi de 500. Pentru mine e şocant că mă citesc mai mult de trei oameni şi pentru asta voi fi recunoscătoare veşnic. Pentru unii contează de la mie în sus. Abia atunci ai „dreptul” să te numeşti blogăr.

Să fie!

Şi deşi sunt codaşă şi am trafic inexistent aici am cunoscut oameni adevăraţi cu care am împărţit momente. Că e .ro sau .wordpress sau weblog sau blogspot, asta n-a contat. Că sunt citiţi de 1000 sau 1 nu contează. Că sunt în top 100 zelist nu mai zic. Am cunoscut oameni cu care mă văd pe stradă şi mă îmbrăţişez, oameni care m-au ajutat fără să clipească când a murit tata, oameni care mă sună şi mă întreabă de sănătate şi care-mi trimit cărţi cadou de ziua mea… Ah!

Nu-mi place să ies la evenimente specifice. Prefer un garaj şi o salată de fructe unei ieşiri oficiale între blogări. Eu mă simt ciudat când oamenii mă prezintă „Evergreen” că parcă zici că nu-s tot eu. Nu-mi place să mă fălesc cu ce scriu pentru că de multe ori sunt banalităţi, de viaţă…

Nu surprind cu nimic.

Îmi doresc să mă citească milioane de oameni şi să simtă cu mine. Aş minţi să zic că nu…
Îmi doresc să trezesc emoţii şi nu să stârnesc controverse virtuale.
Îmi doresc să transmit ceea ce am în buricele degetelor.

Dar blogul ăsta o să fie citit din scoarţă în scoarţă când (peste nişte ani) Evergreen o să ia un Oscar sau o să lanseze o carte excepţională sau o să-l pupe pe Bruno Mars. Nu?


Suete cu Fete este online!!!

Finally! My baby este online!!!

Aruncati un ochi. Daca va place dati o mana de ajutor sa cresc mare primul meu proiect personal.
Suetele sunt si pe facebook si pe twitter.

Suete cu Fete


pastel

N-am mai desenat demult. Am lăsat culorile să se usuce în tuburi şi zîmbetul să-mi îngheţe pe mutră. Aş putea să fac mai multe piruete pe zi, poate aşa nu mai fac febră musculară de la prea mult entuziasm. Dar nu le fac din inerţia de a fi în pas cu turma. Stau ţintuită şi cocoşată în faţa ferestrei şi privesc într-un gol nepăsător. Ar putea fi un gol atrăgător, dar nu, ăsta e afurisit!

Cel mai tîmpit lucru care i se poate întîmpla unui om este să-şi piardă încrederea în sine. Poate-i hipersensibilitatea de vină sau poate e doar pensula care se plimbă agale pe chipuri neştiute. Încrederea în sine se pierde atunci cînd alţii vin şi-şi bagă mîinile pîn’ la cot în culorile tale ca mai apoi să mîzgălească din propria-i perspectivă un altceva. Unul mai bun, zic ei.

Nu am mai zgîriat de mult pereţi. Am preferat să-mi rod unghiile pe ascuns. Îmi plăcea să zgîrii pereţi grunjoşi care să-mi lase urme adînci. Am pierdut anumite plăceri menite să mă elibereze din stări. Acum ţin stările strîns la piept. Sunt rare ca macii din grădina mea nevăzută. De aia le ţin aşa.

Cel mai tîmpit lucru care se poate întîmpla unui om după ce-şi pierde încrederea în sine este să nu mai găsească începutul şi să creadă că orizontul e prea departe pentru el. Să se bîlbîie în neştire. Să-şi frîngă degeţelele. Să se privească într-o oglindă murdară şi să-şi şoptească cuvinte de curaj. A face asta de unul singur într-o baie care nu e nici măcar proprietate personală este dovada unei incapabilităţi majore.

Nefericiţii şi-o caută cu lumînarea. Mi-s dragi. Trăiesc!

Nu vreau să nu mai vreau să desenez. Nu vreau să mă cuprindă teama. Nu vreau să mă atingă acele mantii argintate purtate cu iluzii supreme de diverşi trecători. Nu vreau aripi. Nu vreau sclipiri.

Cîndva puteam s-o fac mai bine. Pe asta. S-o scriu mai bine. S-o rumeg mai cu suflet. Dar poate asta-i maturizarea – incapabilitatea mea de a mai trăi la maxim anumite sentimente.


bătături şi zambile-n glastră

O să notez pe scurt traseul meu de astăzi, traseu parcurs cu picioruşele pline de bătături la această oră.

Moşilor – Vitan (Policlinică) – Concervator (Cişmigiu) – Universitate – Dristor – Răcari – Mama (bobocica) – back to metrou Dristor – Obor (căscat ochi) – Moşilor home. Am purtat nişte draci de converşi care mi-au făcut praf picioarele şi am constatat că s-au tocit pe interior şi jenează piciorul. Nu cred că i-am purtat o lună cap-coadă, dar îmi amintesc de perioada lor de glorie cînd erau suport de bere. Ce mîndreţe!

Nu m-am calificat la roblogfest. Aş fi vrut să ştiu cîţi omi m-au votat. Aşa pentru egoul meu blogăricesc, că deh, mă dau şi eu pătrată că am cetitori. Nu oricare, ci de vază. Vază sau vaze, cum vreţi, pline de zambile mov şi albe. O frumuseţe. N-am rezistat şi am plantat ceva azi. Aşa de poftă. Poate apuc în wk să-mi dedic o vreme să mă liniştesc cu florile mele. Maică-mea zice că mi-am ratat cariera. Trebuia să mă fac florăreasă. De nu-mi iese cu regia bag mare.

Joc farmville de nebună. A devenit personal. Plantez, culeg, prăşesc, primesc vaci, dau raţe şi iepuri la schimb. Am şi-un gard mov. Ce să mai?

Am cotrobăit prin dulap şi am decis să-mi vînd nişte haine. Nu, banii nu vor fi donaţi în scopuri nobile, ci în portmoneul meu de shopping că vine ea primăVARA şi am nevoie de rochiţe cu fundiţe. O să-mi fac o listă cu cele necesare.

Sunt bine sănătoasă. Bine, nu chiar că am o pungoaie de pastile de luat, dar nu e de panică. Cică e normal la vîrsta mea.

Nu m-am decis cu oraşul. Am bifat Praga, Viena, Londra şi Paris şi îmi doresc să văd ceva nemaivăzut. Să văd că poate vrea Puştiu să mă surprindă. Nu, nu e o sugestie la adresa lui, că nu-mi citeşte scornirile. Hehe.

În Cişmigiu au înflorit ghioceii şi albăstrelele, dar pute a căcat. În 104 pute a bătrîneţe, mirosul ăla greu care-ţi face rană pe nări şi pe gît. Nu am nimic cu bătrînii, dar mă revoltă că se uită şui dacă deschid geamurile. În Bucureşti de lucrează de zor.

Vreau să-mi fac wishlist de ziua mea. Da. Măcar să primesc ceva pe gustul meu. Nu, oamenii car emă cunosc sunt grozavi şi-mi fac cadouri minunate, dar anul acesta vreau să primesc exact ce îmi doresc. O să mă gîndesc. Nu-s multe. Haine, în principiu.

Cam atît despre mine, tu?


penultima zi

Avem capul cît o baniţă.

Se învîrte camera cu mine şi o senzaţie de greaţă m-a stăpînit de vreo două ore. E de la vinul fiert de aseară. Oamenii ăştia beau vin fiert pe stradă, în căni colorate. Se vinde vin fiert, punci, şnaps peste tot şi ne-a luat valul. Acum mi-s mahmură.

Voiam să mergem cu ferryboat-ul pînă la Bratislava, dar timpul şi banii nu ne sunt prieteni plus senzaţia de vomă.

Am fost aseară şi am păpat la restaurantul recomandat de Aurel – Purstner… este genial!

Nu pot să cred că a trecut aşa repede… pfff 🙂

Gata, mă duc să mă întind.