Tag Archives: l’enfant terrible

L’enfant terrible et une petite pomme

Nu mi-au plăcut merele! Poate pentru că au fost atât de la îndemână, încât tânjeam pe lângă tarabele din piață la orice altceva. Cum ar fi portocalele. De câte ori desfăceam o portocală o desfăceam în formă de floare și-mi sărea zeamă din aia acidă în ochi. Jumate de oră bâjbâiam înlăcrimată și până să apuc să mănânc feliile desfăcute frumos în poală, ele începeau să se scorojească.

Nu-mi plăcea să mă îmbrac în fuste pentru că dacă bătea vântul se ridicau și se vedeau chiloțeii. Și aveam o problemă cu chiloțeii care-mi intrat tot timpul în… înțelegeți (am roșit puțin) dumneavoastră și mă scotea din sărite lucrul ăsta. Plus că s-a întâmplat o dată și m-a văzut crăcănici, un băiat de la bloc, și-a povestit tuturor. Jenant. N-am mai ieșit o săptămână (mint, o zi pt că făcusem febră) din casă.

Așa că dacă purtam pantaloni mă prefăceam că uit să-mi pun chiloței, deși erau drăguți, păreau din pluș cu desene pe ei. Aveam unii preferați, cu mere roșii și verzi (yeak) cu care mă înțelegeam bine, dar mama îmi zicea că nu pot să iau aceeași pereche o săptămână.

Am primit cadou de Paște o salopetă de blugi. Pe care am îmbrăcat-o cu o mândrie aproape desăvârșită. Am renunțat la jocurile de genul verde stop pentru a nu periclita noua mea achiziție. Am renunțat chiar la înghețata de vișine pentru a nu mă păta, eu având un dar divin de a vărsa orice pe mine. Am ieșit afară. Am stat două ore cuminte cu fundul pe gard în timp ce oamenii aceia mici pe care nu-i înțelegeam, dar cu care obligată de circumstanțe, îmi petreceam vremea, alergau ca niște descreierați. Eu, știind că port în mine ghinionul, nu m-am clintit de teamă să nu fac ceva noii salopete. Îmi amorțise fundul, pesemne aveam urmele gardului bine tatuate pe corp, dar nu conta, eram splendidă.

Într-un târziu m-am lăsat convinsă de un băiat (țigan,9 ani, ochi verzi, frumos și arogant) să jucăm alergatea. Ce putea să se întâmple? Era aproape ora de intrat în casă, n-aveam de gând să mă milogesc mimând lacrimile să mai primesc jumate de oră de stat afară, deci să ne jucăm. Am picat eu să alerg pe cineva. Și-am alergat. În momentul în care am întreprins o săritură performantă peste un gard destul de înalt pentru statura mea de atunci, mi-am agățat salopeta într-un fier ieșit în afară.

Am rămas c-o gaură impresionantă pe piciorul stâng. Am privit spre cer și am înțeles totul. Mi-am luat la revedere de la acele trupuri firave fără minte și-am pornit cele trei etaje pe scări (cu speranța că Roxi, cățeaua de la 1, nu este la ușă) și cu un întreg discurs mincinos prin care susțineam că, Doamne, s-a rupt? Oare când? Am stat numai pe gard.

Nu m-au bătut ai mei. Mama mi-a cusut un măr în loc. Cumpărat de la mercerie. Aveau acolo petice în formă de portocale, pepene, fluturi, dar mama (știind că detest merele) mi-a cusut un măr verde. O lună mai târziu am militat pentru scurtarea salopetei. Au dispărut și cracii lungi și a dispărut și mărul.

HugsLovePeace
>.<