Tag Archives: lipsa

(in)suficiență…

După multe nopți nedormite și după o perioadă destul de încărcată a venit și berea de sfârșit de an. Am avut o dimineață grea, o amiază care m-a topit aproape și un drum spre casă memorabil.

Oboseala și agitația, plecarea unor prieteni, examenul la regie, spiritul justițiar sugrumat din fașă, două beri, dezamăgirea, non povestea oamenilor, tăcerile, vorbele, căldura excesivă, cafeaua, tremuratul mâinii, durerea de cap și de dinți, senzația de leșin, colegii, profii, întrebările, senzația de dor (o să-mi lipsești)… m-au copleșit atât de tare că după multa vreme, am plâns de mama focului. Cu sughițuri. Pe drum spre casă, în autobuz, în scara blocului. S-a zguduit pământul, n-ați simțit? Neplânsă de atâta amar de vreme, mi-am amintit de toate. Cu strigături. Ce jale…

Anette îmi zicea cu o voce maternă că e bine să plâng să mă curăț. M-am curățat pe dracu, doar mi s-au umflat ochii și mă ustură. Cumva, amalgamul de senzații e încă prezent. Dar o să treacă. Nu-i dramă. E doar un moment vulnerabil al unei ființe care se crede cea mai puternică din lume.

Și azi mi-am zis, of, prostănaco, vezi că nu ești?

Pe de altă parte, s-a mai dus un an și eu sunt legată de timpul ăsta. Privindu-mă din exterior pentru câteva secunde mi-am dat seama că Roxana care a terminat anul I e foarte diferită de Roxana care a terminat anul II… în multe aspecte.

Oare cum va fi cea de la anul?

Îmi zice un coleg: Roxana știi ce-mi place cel mai mult la tine? Că ai intrat în facultatea asta aproape măritată și acum… o arzi așa… artistic.

Nu mai fac analiză pe text, dar nu pot să nu mă întreb cum ar fi fost dacă de-a lungul vieții aș fi luat alte decizii? Unde aș fi ajuns acum? Sau cine aș fi ajuns acum? Sau alături de cine?

Sunt obosită. Nu vreau decât un gram de siguranță și să-mi treacă perioada vulnerabilă. Nu mă plac atunci când sunt emotivă…

hugslovepeace
>.<


The time is now…

Terapie-n ploaie. Aproape de miezul nopții. N-am pierdut niciun pantof, teneșii sunt inundați pe alocuri. Caleașca mea de vis e doar un simplu mers pe jos. Și asta pentru că autobuzul n-a mai vrut să vină.

Mergem pe aleile pentru bicicliști. Un rătăcit aleargă și respiră scoțând niște sunete ciudate. Ah, e unatcist… Și deși în mine galopează o stare de tristețe amăruie amestecată cu niscaiva teamă, dar și un dulce fluture al tânjelii, prefer să tac. Mă supăr pe mine, pe dezechilibrul meu emoțional, pe golul pe care cândva-l iubeam.

Plouă mărunt.

Începe confesiunea la lumină de stâlp obosit. Ca să concluzionez că nici eu nu știu ce vreau, dar că de întors nu mă întorc pentru că dezamăgirea este încă pregnantă în gât și uitarea nu s-a așezat pe pulsațiile cordului.

De mers înainte aș merge cu elan, dar n-ar fi drept, coordonatele de zbor sunt cât mai departe. De stat pe loc n-am cum că nu mi-e firea.

De căutat în altă parte, am obosit să tot scormonesc suflete și să-mi dau seama că-s pe jumătate moarte sau îngropate-n trecuturi. Sau că-s întunecate și posedate de zvâcniri amenințătoare, de angoase, de mărturisiri necântate cuiva la timp. Și nu am puteri tămăduitoare. Și nici nu pot să mă lupt cu demonii altora. Și nici nu vreau. Fiecare cu propria negură și orbecăială.

Am ajuns acasă semi-udă. M-am întins în patul meu iubit. Și mi-a plăcut singurătatea. E autostrada mea privată, cu răsăritul pe geana dreaptă, cu muzica șoptită pe clavicula nerăbădătoare, cu lumina-n zâmbet. E drumul meu pe care refuz să-l împart…

Într-o altă viață lucrurile se vor întâmpla altfel.

hugslovepeace
>.<

sursa foto: burnasone.tumblr.com