Tag Archives: lume

mie cîteodată

îmi vine să plîng. degeaba. pe stradă. la şcoală. într-un bar. mă ia aşa. fără motiv.

ieri am ascultat Guess Who şi mi-am dat seama că am cel putin 50 de cunoştinţe (unii chiar prieteni) care dacă s-ar fi născut în locul potrivit ar fi schimbat lumea. oameni care muncesc, care iubesc viaţa, care-s corecţi şi drepţi şi care dau din coate să iasă în faţă. oameni care nu provin din familii înstărite, care nu fură şi nici nu fac compromisuri inutile pentru a obţine acel ceva. oameni care vor pleca de lîngă mine pentru a-şi încerca şansele şi norocul în altă parte.

nu, nu m-am născut în locul potrivit. şi e trist. că nu-s îndrăgostită de ţara mea. că eroii sunt nişte bestii. că nu văd schimbările în bine. că tot mai mulţi oameni se sinucid din cauza problemelor. că bătrînii cerşesc o felie de pîine la colţ de stradă şi asta după 40 de ani de muncă. că puşti de 23 de ani conduc merţane şi sparg banii în cluburi pe când alţii de 30 încă ocupă posturi inferioare lor şi plătesc chirii în cămăruţe de doi pe doi. că o casă costă cît n-o să cîştige un om normal în 25 de ani. că ne zbatem să reuşim. că suntem umiliţi. că suntem nemotivaţi. că angajatorul Dumnezeu şi cel angajat pleacă capul. că nu există educaţie. că oamenii nu se apreciează. că e panică. că e aglomeraţie. că e nedreptate la tot pasul. că începem să muncim la 20. la 60 ieşim la pensie. dacă avem noroc la 70 murim. în tot acest timp agonisim şi strîngem nervi şi frustrări. pierdem momentele unice de bucurie. timp de 40 de ani avem maximum 40 de concedii din care 10 pentru relaxare, restul pentru a munci în altă parte sau a face ceva. pentru că oamenii nu stau. nu îşi iau timp nici să respire. pentru că împreunăm mîinile într-un adio stupid după o viaţă nedreaptă, grea, amărîtă. în urma noastră rămîn 4 pereţi şi ceva agoniseli… şi aceeaşi lipitori şi sugative care ne vor conduce cu fast… într-un cortegiu funerar.

tuturor şefilor (fie ei de stat, partid, companie, familie) şi sefuţilor şi căcănarilor care-şi ridică pilele în rang, tuturor care fură din lăcomie din nevoia de putere, tuturor care fac burţile mari şi care calcă peste cadavre pentru a-şi atinge scopurile. murdare, de cele mai multe ori.

sunteţi de căcat şi viaţa e nedreaptă! dar sunt sigură că pînă la urmă şi la urmă roata se întoarce şi veţi suferi înzecit.

Anunțuri

10 minute

Am decretat! În fiecare zi Puştiu şi cu mine petrecem 10 minute împreună. E ciudat, din moment ce locuim împreună. Aceste 10 minute sunt însă speciale. Sunt ale noastre. Închidem tvul şi ne deconectăm de tot. Ne cuibărim confortabil şi stăm îmbrăţişaţi, uneori în tăcere, uneori vorbind ce nu apucăm peste zi.

Pentru mine aceste 10 minute sunt esenţiale. Este momentul meu de linişte şi momentul în care mă simt ocrotită. Invoc minutele mele!

În timp ce noi stăm îmbrăţişaţi şi ne bucurăm unul de celălalt şi cîteodată şi de Socrate lumea se mişcă.
Noi stăm pe loc, Universul se învîrte.

În 10 minute mor milioane de oameni şi se nasc alţii. În aceste 10 minute oamenii fac alegeri: se căsătoresc, se despart, se ceartă, se distrează, fac dragoste, fac sex, ucid, salvează vieţi, pierd persoane dragi, se sinucid, rîd, plîng, fumează iarbă, ascultă muzică, muncesc, îşi dau demisia, merg cu 200 pe autostradă, fac accident, ajung mai repede, află că au o boală incurabilă, află că se vindecă, descoperă iubirea, descoperă ura, se regăsesc, ating suflete…

În cele 10 minute ale mele, în momentul în care închid ochii şi mă simt bine, unii oameni se simt rău sau sunt prinşi sub dărîmăturile caselor picate în urma unui cutremur. Stau în beznă. În dureri. În chinuri. Înfometaţi, îndureraţi, speriaţi.

În momentul meu de linşte sinceră Universul nu stă. Jumate e dramatic, jumate e frumos pentru a ţine balanţa. Pentru a o înclina spre bine nu-mi rămîne decît să mă bucur în continuare de binele meu. Poate fi numit egoism sau deconectare sau răutate, e doar o formă dată unui sentiment.

M-am decis să nu mai iau, de fapt să preiau. M-am decis să ascult şi să ajut, dar fără să-mi afecteze inima. Să fiu cîrjă, umăr, batistă, suport de bere, ureche cu timpan deschis, pod. Ce-o fi, dar să nu le mai iau şi să mi le aşez mie. Pentru prima oară mă detaşez fără să mă simt vinovată.

Nu e vina mea că lumea suferă, că oamenii au cancer, că sunt singuri cum nu e nici contribuţia mea că sunt fericiţi, sănătoşi şi înconjuraţi de oamenii dragi.

Eu sunt suma gîndurilor, cuvintelor şi gesturilor mele. Eu pot sau nu. Eu vreau sau nu. Şi mi le asum pe toate cu capul sus.

E o perioadă de dezintoxicare. M-am umplut de tot ceea ce e negativ de la toţi ceilalţi şi am plecat urechea conştientă fiind că mă vor afecta cuvintele. De  data asta am să-mi aplec urechea, dar negrul se va izbi de un zid de lumină. A mea. A deciziilor mele.

Probabil că l-am mai arătat, dar se potriveşte:


se zice că

pe pămîntul ăsta există oameni care te pot purta pînă în rai şi apoi te pot izbi colo jos în iad. şi cică eu aş fi unul dintre oamenii ăia. păcat că lately tot ce pot da este în direcţia jos. şi mă izbesc cu ţeasta în pămînt şi implicit pe cei pe care-i car în spate.

probabil de la prea multe cărate pe umeri sau de la vîntul nefavorabil.

tot dorm. mult. inutil.


stări

tremur ca varga.

prea multă cofeină. şi stresul de rigoare.

trăim într-o lume nebună. nebună de tot!


să fii pe picioarele altcuiva

gracesfeetM-a enervat la culme, încă de dinainte de 18 ani, treaba cu: „e timpul să fii pe propriile picioare” sau „e timpul să te descurci pe cont propriu”. Bun. Dar cum o fi să fii pe picioarele altcuiva? Aşa pur şi simplu. Şi nu pe contul tău, ci pe contul lui X. Să existe un bun samaritean care să te adopte (fără să-ţi ceară nimic în schimb) şi să te lase să-i porţi pantofii (de preferinţă Gucci). Cum o fi domne să nu trăieşti pe picioarele tale, ci să toceşti călcîiele altcuiva? Şi seara, cînd te plictiseşti de ele să ţi le iei pe ale tale înapoi… dimineaţa, la uşă, picioarele de schimb şi contul celălalt te aşteaptă vesele să bei cafeaua la cea mai scumpă bodegă din centru cu super prietenele tale care nu muncesc pentru că şi ele ar avea un bun samaritean să le ofere alte picioare noi-nouţe şi de firmă. De firmă e un moft. Se acceptă şi noname-uri.

Şi cînd e timpul ăsta? Timpul să iei viaţa în piept, contul la trîntă şi picioarele la spinare?  Şi unde se găsesc samaritenii care poartă în plasa vuitton perechea ta? Ha? Unde-s?

Nu te gîndi la o leneşă care vrea să fie întreţinută. Nici gînd. Viaţa să fie aşa bună că îţi dă două perechi de picioare. Super ofertă pentru tine şi prietenele tale. Şi dacă dai chix şi nu ştii să mînuieşti şi să împaci cele patru picioare (că nu te-a făcut maică-ta păpuşar) se va inventa şi un dicţionar de utilizare. Mă ocup de asta.

Urmează partea cu: eu vreau să fiu ALTFEL! Şi uite-aşa dispari din societate şi din gaşcă şi din lume. Că tu vrei să fii altfel. Nici emo şi nici manelar, nici rockeruţ şi nici pop lover. Nu. Să nu te încadreze nimeni în nici un tipar. Să fii altfel. Să fumezi pînă îţi put şi ochii şi să bei singuratic un stejar. Să faci carii şi să nu-ţi pese şi să porţi blugi nespălaţi de-o lună. Să ai părul nici lung şi nici scurt şi lipicios. Să ai găuri în şosete şi jeg sub unghii. Să te crezi artist: azi poet, mîine pictor, poimîine critic şi mai nou, regizoraş. Să nu dai doi bani pe noi, ignoranţii, imbecilii, idioţii care preferă să rîdă cu prietenii sau să împartă un film bun. Să ne crezi defecţi, incapabili şi oligofreni… ei bine, te înşeli. Există o categorie şi pentru cei care nu vor să fie categorisiţi. O zic eu. Loseri. Sună mai bine decît rataţi.

Am băut vin fiert cu scorţişoară la Blu’zz. Şi mi-a plăcut. Şi vinul şi patronul şi atmosfera.

Am ajuns în punctul vieţii în care lucrez cu acceptarea. Accept oamenii. Aşa cum sunt, cum pot, cum se oferă… cît pot. Şi nu-i mai întreb de mă iubesc aşa cum sunt eu. Pentru că mi-e frică de răspuns.

Cu mult drag pentru piticugras care e pe moarte, dar se resuscitează.

Lumea nu are nevoie de mine. Şi lumea ar fi la fel dacă eu aş muri mîine. Dar Rox are nevoie de lume!