Tag Archives: lumina

Despre apocalipsa din noi

Oamenii au milioane de frici. De ce? Așa-i condiționează mintea. Oamenilor le e frică de ridicol și penibil. De ce? Pentru că și-au construit o imagine. Oamenii caută să îi confirme alții. Se judecă. Se ceartă. Se autosabotează. Dar dacă am fi toți orbi? Sau surzi? Sau nebuni? Sau dezbărcați? Sau analfabeți?  Ar mai conta toate astea? N-ar mai avea nicio valoare. Cum nu au, de fapt.

Continuare

Anunțuri

Îmi spune, îi spun…

Palmele se unesc și soarele se răsfiră galant printre atingeri. Am sta așa, pur și simplu, tolăniți. Te-aș face să râzi spunându-ți povești cu oițe și zmei năstrușnici și ai râde într-un fel în care îmi ești drag și mai drag, tot mai drag.

Conversații.

Statornicia dărâmă spiritele? Libertatea moare vreodată?

Îmi spune că-s într-un fel anume, ciudat. Îi zâmbesc uitându-mă în scrumiera aproape plină. Sticlesc lumini în bere. Și berea-i afrodisiac pentru limbă. Îmi spune că sunt în căutarea dragostei. Auf, dacă aș ști precis ce caut, atunci ar fi totul prea simplu. Îi spun că nu știu. Ciudat, el știe ce caut eu și e sigur de asta. Îmi spune că-mi miroase frumos părul. Roșesc subtil. Complimentele nu-s genul meu. Îmi spune că-s frumoasă. Aici plec bărbia-n piept. Mă simt bine.

Am văzut oameni frumoși – în doi. Ceea ce-mi lasă impresia că tangoul iubirii nu e așa complicat precum îmi pare și că aș putea oricând să mă avânt în ring. Momentan stau cuminte și-mi cos rochia roșie. Mă tolănesc pe unde apuc și ascult răsăritul și apusul, vântul și timpul. Și nu vreau nimic. Nu caut nimic. Nu cer nimic.

A venit timpul meu!

Let’s party like animals!

hugslovepeace
>.<


despre decizii

Mă gândesc de multă vreme la asta şi nu am ştiut niciodată cum s-o scriu. Adică aş putea da miliarde de exemple din viaţa mea, dar de cele mai multe ori prefer să spun lucrurile în dodii.

Nu am înţeles niciodată de ce o decizie care presupune implicarea a doi oameni este luată (de obicei) de unul dintre ei?

Şi o sa iau cel mai simplu lucru: o despărţire. Vine iubirea (care poate fi de la prieten la rudă la iubit) şi îţi zice că nu mai poate şi se gată lucrurile. Accepţi şi iei viaţa de jugulară. Bei nişte beri. Din alea de după. Nu ai cum să fii împăcat că nu e a ta şi oricât ai rumega-o, până devine parte din tine, mai durează. Dar tu vrei să-i urli că nu e vrei asta că pana ta… what a fuck i a io?  Şi, o poţi obliga să stea? Nu!

Unii numesc asta bad timming. Eu nu am niciun nume să-i dau că e un rahat pe băţ. Şi da, vine din viaţă şi ştiu că la un moment dat intră şi acceptarea asta în reflex.

Eu mi-s om revoltat aşa că la mine mai durează şi totuşi ca toată lumea accept şi plec capul. În mine e furtună, pe chip aşez un zâmbet palid. Probabil îmi tremură buza de jos şi-mi tremură mâinile. Sper să nu se vadă genunchii pe sub masă. Ochii devin întunecaţi. Am impresia că pierd fărâma de lumină, nu?

Atunci când pierzi ai impresia că rămâne bezna, însă ajungi la un moment dat să realizezi că scânteia nu se stinge niciodată.

E aşa sau cum e?

>.<


să ne bucurăm!

Narcise în glastre şi cer albastru infinit. Primăveri în zîmbet, copacii gazde priminite de petale pure. Oameni smeriţi. Slujbă în difuzoare. Linişte în suflet. Certitudinea că Iisus se va răstigni şi va învia mereu pentru noi. Ştiinţa inimii că Dumnezeu ne iubeşte şi-şi va sacrifica Fiul pentru zile ca aceasta. Pentru gînduri bune. Pentru ouăle roşii. Pentru convoiul de lumină.

Bucuraţi-vă, Hristos va învia!